„Cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în anii aceştia, a
devenit privitor la TV
şi pe monitorul computerului”
- Dumitru
Augustin Doman în dialog cu Iulian Talianu –
-
Vă
invit, domnule Dumitru Augustin Doman să povestiţi (pentru că aveţi un mare
talent de povestitor) cum se simte un scriitor în anul de graţie 2015?
-
Mă flataţi! Nu ştiu ce mare povestitor
sunt, ca să fiu sincer. Un scriitor se simte la anul 2015 ca un rahat în
ploaie, sincer! Îţi e o mare jenă să te declari/recomanzi, în tren sau pe-o
terasă, scriitor, că automat eşti asimilat cu Mihaela Rădulescu, Mihai Găinuşă,
George Copos sau Gigi Becali… O mai penibilă situaţie în acest aspect n-a fost
niciodată.
- Aţi
citit în tinereţe o carte de care nu vă
puteţi despărţi nici azi?
- Este vorba nu de o carte, ci de un autor,
acesta fiind Ivan A. Bunin, laureat Nobel în anii’ 30. Prin 1919, a fost denunţat la NKVD că ar scrie subversiv şi
a fugit din URSS în Franţa, stabilindu-se într-un sat. A locuit acolo într-un
sublim anonimat peste un deceniu până poştaşul a întrebat pe toată lumea dacă
ştia un locuitor pe numele său Ivan Bunin, că are o telegramă de la Academia Suedeză.
L-a găsit săpându-şi grădina! Când aveam vreo 22 de ani, Nichita Danilov m-a
bătut la cap luni de zile să-l citesc, iar eu îi răspundeam că în materie de
mari prozatori ruşi sunt satisfăcut până peste poate de Dostoievski, Tolstoi,
Cehov, în ordinea asta. Dar, când într-o seară, la un anticariat de pe Strada
Lăpuşneanu din Iaşi, Danilov mi-a cumpărat şi mi-a pus în braţe două volume de Nuvele şi povestiri de Bunin, traduse de diferite doamne filosovietice şi
stilizate de Ştefan Aug. Doinaş, am intrat într-o lume absolut fermecătoare.
Volumele sunt acum ferfeniţă. La ora 5,00 în fiecare dimineaţă recitesc câteva
capitole din Biblie, iar la ora 19,00 în fiecare seară recitesc o povestire din
Bunin care e scriitorul meu de suflet de câteva decenii. Au scris despre mine
vreo 30 de critici, dar niciunul n-a remarcat că aş fi influenţat de Bunin, şi
probabil că nici nu sunt, decât poate într-un sens absolut subiectiv. Bunin
este un „tolstoian”, în nuvelele de început, admirând modul de viaţă şi de
gândire al patriarhului de la Iasnaia
Poliana, iar eu sunt un tolstoian în modul de a trăi. După ce
stau o oră la computer, îmi pun un pahar de palincă şi ies în livada din fundul
grădinii, chiar şi iarna, îi dau un târcol, admir cerul, văd cum le merge
pomilor, şi revin în casă liniştit. Iar vara, acum, tot la două săptămâni, dau
cu motocoasa prin livadă. Buninian sunt probabil în modul de a scrie, în sensul
că încep şapte-opt povestiri şi le las aşa cu anii până le găsesc o rezolvare. La Bunin găsim câte o nuvelă
amplă datată 21-23 decembrie 1901, dar găsim şi câte o povestire de o pagină şi
jumătate de carte datată, să zicem, 1913-1932!
-
Cum şi
când aţi început să scrieţi proză?
-
Dacă-mi amintesc bine, cred că pe la 17
ani. Eram un elev foarte singuratic. Mergeam la sala de lectură a Bibliotecii
Judeţene de la Turnu Severin
şi citeam o carte pe zi. Mă simţeam în al nouălea cer. Şi acum, viciul meu
(pedepsit, de data aceasta!) este lectura în neştire. Ajuns acasă, făceam
exerciţii de scris şi încercam din răsputeri să nu imit pe scriitorii citiţi.
Ajunsesem în armată când am debutat în revista Orizont de la
Timişoara, care m-a mai publicat de vreo două-trei ori cu
texte scrise cu pixul în unitatea militară de la Mangalia.
- Să
tipăreşti o revistă de cultura în
vremurile de azi e o aventură. Ce înlesniri ar trebui să aibă revistele de cultură?
- Sigur că e o aventură, probabil că o
trăiţi pe proprie piele. Deocamdată, Primăria Piteşti a înţeles că revista Argeş are deja o istorie, anul viitor
ajungând la jubileu, aniversând 50 de ani. Sper ca şi după sărbătoare (dacă va
avea loc, cum îmi doresc!) să continue s-o finanţeze. Unei reviste de cultură
adevărate îi trebuie finanţator sigur, libertate de expresie, toate înlesnirile
pentru a-şi etala proiectul/programul.
- Ce
aveţi pe masa de lucru?
- Pe masa de lucru!... E un fel de a
spune. Cărţile mele se scriu singure, publicându-le iniţial fragmentar în
reviste sau pe blog. În momentul de faţă, pe lângă cele şapte cărţi publicate,
am încă patru în manuscris. Nu ştiu când le voi publica, motivele economice
fiind insurmontabile. Am un volum de vreo 400 de pagini, toată proza mea
scurtă, solicitat de Editura Tipo Moldova de la Iaşi, am o cărţulie de 101
tablete (din cele 1397 de pe blog), volumul II din Generaţia ’80 văzută din interior şi vol. II din Cititorul de roman, carte de cronici
despre romane scrise după 2000.
-
Care
sunt tinerii romancieri de azi în care aveţi mare încredere?
-
Nu-mi prea pun problema în termenii
aceştia, tinerii romancieri… Eu citesc un roman pe săptămână, despre care şi scriu.
Dar, nu contează generaţia. Dintre tineri? Cred în impetuozitatea lui Dumitru
Crudu de la Chişinău
şi în cea a lui Adrian G. Romila de la Piatra
Neamţ, dar şi în Cristian Meleşteu. Altfel, mari romancieri
contemporani cred că sunt Radu Aldulescu, Adrian Alui Gheorghe, Nichita
Danilov, Dan Perşa…
-
Vă invit
să faceţi portretul generaţiei dvs. Aveţi vreo reţinere?
- Ei, un portret nu pot face. Doar
nişte consideraţii care nu ştiu să se fi făcut până acum. Generaţia ’80 conduce
acum, ca să zicem aşa, viaţa culturală, academică şi mai ales literară în
România. Dar, trebuie ştiut de viitorii istorici literari că această generaţie
a fost cea mai oropsită. Profesori universitari, chiar decani şi rectori,
directori de Direcţii de Cultură din judeţe, directori de Biblioteci Judeţene,
redactori-şefi de reviste de elită, cu toţii optzecişti, sunt acum de la
scriitori de primă mână, până la doctori în litere, dar în anii ’80 au lucrat
în mină, în fabrici şi uzine, unii au făcut liceul la seral, au fost profesori
prin sate inexistente pe harta României sau vânzători în librării şi
anticariate, săriţi de la publicarea cărţilor, atacaţi de Săptămâna lui Eugen Barbu, refuzaţi la intrarea în USR, consideraţi
subversivi pentru literatura română şi marginalizaţi cu bună ştiinţă…
-
Care
sunt cei mai interesanţi prozatori români de azi ?
-
Mai sus, am chiar spus (ca să fac
rime!). Mai sunt, desigur, un Radu Mareş, Şerban Tomşa (un romancier absolut
extraordinar), Constantin Arcu, Viorica Răduţă, Emilian Marcu (venind dinspre/dintre
poeţii optzecişti), ca şi Ştefan Mitroi, Nicolae Stan...
- Mai
am o întrebare: economia de piaţă îl ajută pe cititor să redescopere plăcerea
lecturii?
- Nu, categoric nu! Economia de piaţă îl
ajută pe cititor să devină vânător de-o leafă puţin peste cea minimă pe
economie, din care să-şi permită seara o bere. Circumstanţe în care cititorul
nu mai e cititor. Chiar şi cititorul pasionat până la maladiv din anii ’80, în
anii aceştia, a devenit privitor la
TV şi pe monitorul computerului.
-
Şi o curiozitate:
cum a fost ieri la Pitesti?
-
Domnule Talianu, nu ştiţi un amănunt din
biografia mea. Locuiesc la
Curtea de Argeş, la vreo 700 de metri de celebra Mănăstire,
şi fac naveta zilnic 40 de kilometri la Piteşti.
Cum de două zile n-am fost la Piteşti, răspunzându-vă eu
în zi de duminică, ei bine, nu ştiu cum a fost ieri la Piteşti. Dar, am sursele mele
care-mi spun că a fost o mare plictiseală, adormeau pisicile în mers pe
acoperişuri, lalelele moţăiau cu floarea-n pământ, iar orice milionar în euro
era un Oblomov de tranziţie, bând şampanie cu biberonul, că-i era lene să-şi
toarne-n cupă…
(interviu apărut în nr. pe iulie-septembrie 2015 al revistei Tomisul cultural)
7 comentarii:
Maestre DAD,
Felicitări pentru admirabilul interviu! E sclipitor! Îți mulțumesc că ți-ai adus aminte de mine, umil rob al literelor valahe. Te îmbrățișez cu drag.
Dragă Şerban, mulţumesc pentru cuvintele frumoase! Din perspectiva ta poate că eşti "rob", din perspectiva mea de cititor eşti prinţ al literelor valahe. Aşa îţi doresc să rămâi.
Domnule Augustin, mulțumesc pentru revistă!
,,Să tipărești o revistă de cultură în vremurile de azi e o aventură”. Cât adevăr!
Interviul postat de dvs e minunat; ar fi trebuit să vă fi dat un semn că l-am citit și mi-a plăcut, dar e atât de cald, că nu sunt în stare să leg trei cuvinte mai acătării. Iarăși mi-ați ieșit ,,în întâmpinare” cu ceva (mai țineți minte? ultima dată, cu poezia preotului Sever Negrescu). De data asta, cu ilustrația de pe coperta ultimului număr al revistei Argeș, o reproducere după un ulei pe sticlă aparținând pictorului naiv Ivan Generalic. Mi-am amintit că, aveam 21 de ani, îmi imaginam că viața omului se rotește în jurul cărților, că nu există plăceri mai mari pe lume... decât a citi și a admira! Și atunci, un prieten al meu, surprins și el de aceleași ,,nebunii” ale vieții, m-a rugat să răspund la un chestionar, ceva legat de ,,cărți și viață” (în 101 întrebări). Am păstrat ciornele cu întrebările lui și răspunsurile mele, și acolo mărturiseam, asta la 21 de ani, că printre pictorii mei preferați se aflau Bruegel și Ivan Generalic. Citind acel răspuns, prietenul meu de atunci s-a amuzat, după ce a aflat de la mine că Ivan Generalic e un pictor naiv sârb... Și acum, după atâția ani, mi-ați amintit (trimițându-mi revista) de acel chestionar de altădată. Și am hotărât, dar după ce o trece căldura asta insuportabilă, să șterg de praf ciornele alea și să transcriu câteva întrebări și răspunsuri pe blogul meu. Să mă surprind cât de naiv gândeam la 21 de ani!... În cele din urmă, cărțile și admirația m-au însoțit toată viața (și sunt convins că nu sunt singurul ajuns într-o astfel de situație).
Toate cele bune și o vară frumoasă!
Domnule DAD,
Nu va suparati ca am preluat formula prietenului Serban Tomsa. V-am citit cu intarziere dulce-amaruiul interviu. M-a fermecat, printre altele, cultul dumneavoastra pentru Ivan Bunin, pe care spre marea mea rusine nu l-am citit inca. Mi-a placut istorioara despre modul in care Bunin a aflat ca a castigat Nobelul.Ce mare diferenta intre modestia duioasa a scriitorului izolat, care scrie fara alte asteptari decat pura placere a scrisului, si campaniile mediatice prin care scriitori contemporani autohtoni vaneaza laurii! Sper sa va citesc volumul de proza scurta cand va apare. Si pe Bunin, si nu doar pentru a descoperi influenta buniniana asupra operei dumneavoastra.
Stimate Domn, sunt chestiuni importante la ordidea zilei dar românul după prostul obicei, doarme în păpușoi. Ponta, imprudent sau intenționat sau nu, a ridicat un colț al draperiei după care s-a văzut la ce nivel ar putea fi remunerată munca în această țară oropsită, prin voia proștilor gospodari, aleși ( de cine ?) mereu ! Dacă nici acum nu mișcă nimic, și cei 48 rămân întreiți în câștig, înseamnă că ne merităm soarta !
Domnilor, scuze pentru lipsa reacţiei la comentariile domniilor voastre. Am fost zece zile la mare unde mi-am propus să nu intru pe internet. Aşa că am fost rupt de lume, ceea ce nu m-a afectat deloc. De-acum voi intra în "normal" şi vom discuta. Cu drag, DAD
a fost o surpriza ca m-ati mentionat. va multumesc!
Trimiteți un comentariu