sâmbătă, 11 iulie 2015

Scribul spălând Cartea în „sânge de vişin”



         Octavian Doclin este un poet emblematic al Banatului de sub munte, în general, al Reşiţei, în special, oraş care nu mai e de mult timp unul al siderurgiei, ci mai ales unul al poeziei. Această plasare geografico-istorică a lui Doclin nu este o marginalizare, ci aş putea spune că e o încadrare într-un centru literar unanim recunoscut: vd. revista Reflex condusă de poetul în discuţie, colocviile anuale ale acesteia de la Băile Herculane, cu invitaţi din toată ţara şi din Serbia, editurile şi mass media electronice din Reşiţa care acordă spaţii şi timpi de emisie cu generozitate literaturii…
         Octavian Doclin este şi un personaj pitoresc, un boem autentic sau unul jucat (fiind el totuşi redactor-şef de revistă literară, iar un red.-şef nu e tocmai boem!). Cât e boem şi cât se preface a fi ne putem da seama din următorul poem din recentul volum Sânge de vişin (Editura Marineasa, Timişoara, 2014, cu un studiu introductiv de Valy Ceia): „Când nu e în subterană/umblă pe acoperişurile Cerului/precum pisica de noapte pe ziduri/râsul lui este masca/poeziei sale/aşa se face/că nimeni nu-l poate prinde/să-l tragă de limbă/al dracului Strigoi…” (Strigoiul). Aşadar, e greu de cântărit cât e boem şi cât e poză, cabotinism superior, artistic, după cum e greu de decelat cât talent nativ se află la originea poeziei sale şi câtă elaborare savantă bazată pe cultură poetică. Dar, cred că discuţia despre poezia aceasta trebuie pornită de la observaţia exactă a lui Ion Pop că Doclin „poetizează faptul de a scrie”.
         Mereu inspirat, inclusiv mistic (v. datarea şi localizarea unor poeme în biserică, duminica şi la sărbători), poetul meditează chiar la inspiraţie şi la rezultatele ei, la poem şi la poemă, la textul programatic. Textele sale sunt îndeosebi scurtissime, sunt fulguraţii în care coexistă trăirea intensă de moment a Scribului şi aprecierea reflexivă a acestuia asupra respectivului text. Iată – spre exemplificare - un poem în doar trei versuri: „poemul înstelat deasupra mea/şi legea voluptăţii durerii în mine -/artă poetică subînţeleasă”. Rezumând, am putea spune că Doclin este un autor de metapoezie. Şi, tot aşa, să relevăm raportarea paradoxală, oximoronică la cuvânt: „fiindcă ochiul e orb în lumină/cuvântul mut în cuvinte”.
         Octavian Doclin se transpune – ca la originile poeziei - parabolic în Scribul, în Robul cuvântului şi aşterne texte despre zădărnicia scrisului precum în poemul care dă titlul volumului: „Spăla în sânge de vişin/în fiecare dimineaţă Cartea/aşa cum săruta în fiecare seară/semnul de pe umărul stâng al iubitei/cu geamănul de pe umărul său drept/din contopirea aceasta împotriva căreia nu se putea opune/un dat o poruncă din naştere/se năştea întotdeauna un cuvânt nou/găsindu-şi firesc locul lângă celelalte/astfel că după spălarea de dimineaţă/Cartea sângera într-atât/încât nici Stăpânul n-o mai putea citi/de înţeles nu mai putea fi vorba/uitată fiind mai repede decât crezuse//(trădată mai repede decât s-ar fi crezut/gândi surprins şi cu părere de rău Scribul)”.
         Poetul scrie ca Ion Pillat şi poeme într-un vers, aforistice şi memorabile. De citat: „O umilinţă mai puternică decât bucuria” sau: „Blând să fii ca poemul fără cusur” sau: „Devin, deci exist”.
         Dar, Doclin scrie din când în când şi poeme ample autobiografice, cu mult epic, ca-n Liliecii lui Marin Sorescu, fără încheierea însă cu poantă, el nefiind oltean hâtru, ci bănăţean grav: „era tata tatălui meu/îl strigam Nieniea/scris aşa apelativul acesta nu se înţelege/nu se aude/în puţina lui avere împreună cu Maica/mama tatălui meu/ajuns cel mai vestit maistor cojocar din satul/în care am fost ridicat la lumină/cu porunca de a-i purta numele…”
         Într-o carte dedicată Cercului doclinian, Adrian Dinu Rachieru scrie la un moment dat: „Discursiv, dezinvolt, de o susţinută ritmicitate, reînnoindu-se, făcând figura unui romantic temperat, ajuns în pârgă şi devenind personaj al propriei lirici, Octavian Doclin este un poet cu program. Trăieşte poezia cu <> şi, în pofida << ductibilităţii talentului>> (Al. Cistelecan), n-a renunţat la obsesiile sale reducţioniste, năzuind a scrie, la nesfârşit, laconic, poemul despre poem”. O emblemă cât se poate de exactă pentru poetul reşiţean a criticului de la Timişoara. Vorbeam de “cercul doclinian”? Titlul cărţii lui Rachieru despre poezia aceasta a lui Doclin îşi are originea în următorul poem reprezentativ din 1999, intitulat sugestiv Identificare: “Un cerc în alt cerc se închide/orbirea şi căinţa/plăcerea suavă şi mântuirea// alt cerc un alt cerc deschide/mâna şi trupul/indecizia şi umbra//cerc închis peste cerc deschis/sublima identificare”. Este, poate, cel mai bun poem doclinian, un “joc secund”, un poem ludic şi ermetic în acelaşi timp, de o concentrare maximă, în care se întrepătrund ingenios geometria, metafizica şi mistica. 
        (recenzie apărută în Argeş, nr.7/iulie 2015)

Niciun comentariu: