După ce te-ai săturat de
postmodernism, de textualism, structuralism şi alte...isme, te întorci la
graţie pentru o clipă, cum te întorci din când în când din temperaturile de 40
de grade Celsius ale metropolei de beton, sticlă şi asfalt într-o poieniţă
verde, udată de-un izvor rece. Iată: „Obosit/de atâta căutare/m-am aşezat/la
umbra unui măslin./ - Măslinule/dacă există,/vorbeşte-mi/despre Dumnezeu./Şi
măslinul s-a făcut/floare”. Autorul se numeşte George Ioniţă. N-am auzit până
acum de el, dar ce mai contează acest amănunt...
*
Criticul şi teoreticianul literar care nivelează relieful textului.
Tratează neutru vârfurile, le mai retează, iar materia dislocată devine
umplutură pentru gropile textului. Criticul ca buldozer teoretic.
*
Textul ca o câmpie, ca un câmp, ca nişte câmpi întinşi la desluşire „din
murgul serii şi până-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi
până se-ntuneca” (Cervantes), textul ca nişte câmpi bătuţi, cu pasul rătăcitor,
de Don Quijote, de Madam Bovary, de Nietzsche cel care spunea ba că e Iisus, ba
că Dumnezeu a murit, de Eminescu recitând, textul ca nişte câmpi din care
izbucnesc spre cer mori de vânt, plopi fără soţ, câmpi mai verzi de ierburi,
mai galbeni de nisip, mai cenuşii de praf... Textul ca o nesfârşită câmpie.
*
Poveste textualistă. Ştefan Anghel şi Dimitrie Iosif ţin între
ei, fiecare de câte o mânuţă, o femeie în roşu. cu margarete în blondul păr
bogat. Se plimbă prin câmpul plin de maci, prin câmpul plin de pete de sânge
fierbinte. Pe măsură ce merg ei trei peste câmpie, cei doi domni devin
treptat nişte oameni de hârtie, iar
femeia în roşu – un chip de litere, un text în trei dimensiuni. Doi bărbaţi de
hârtie cenuşie plimbă pe câmpul plin de maci un feminin text roşu, roşu şi alb,
roşu şi negru...
*
Al.Philippide, poet de tip clasic, respectând îndeobşte prozodia cu
toate ale ei, dar luând în răspăr rima în sintagma: „pomana stearpă a versului
din coadă”.
*
Textele atârnând informe în sârma ghimpată, ca nişte zdrenţe. Le înfoaie
vântul, le usucă soarele, le ciugulesc păsările, le decolorează ploaia. Dar nu
dispar. Ele supravieţuiesc tuturor vitregiilor, pentru că ele trebuie să dea
seamă; udate de câinii trecători, mototolite de oamenii trecători, citite în
treacăt de femeile trecătoare, ele trebuie să dea seamă, că de aia se zice scripta
manent...
*
O cheie a prozei lui Dostoievski ar putea-o constitui meditaţia despre
vis din Crimă şi pedeapsă: „Creierul bolnav făureşte adesea
visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori
imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările
şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte,
atât de subtile şi de neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare
atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar
putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev.
Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi
impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat”. Cât a învăţat Freud
din asemenea pagini dostoievkiene, şi cât l-a mai criticat pe „psihologul
blestemat”!
*
Textul înscris în interiorul unei emisfere. Prin reflexie, el se
transformă în sferă, oglindit încă o dată şi încă o dată, în sfere de text tot
mai mici şi mai dense.
*
Muzica, un leac împotriva textului: „Sunt zile când cuvintele îmi
inspiră o nesfârşită scârbă. Ele îi dau omului sentimentul limitelor sale şi
cred că doar muzica l-ar mai putea scoate din el însuşi” (Julien Green).
*
Pe bulevard, de sub pânza de maşini, textul se ridică ameţit, se uită
scrâşnit la trecători, apoi se face iar preş în calea cailor putere.
*
Cuvântul rostit se reflectă ca-ntr-o oglindă? Un ecou invers. Asta vrea
să spună versul eminescian: „Cuvântul gurii proprii auzi-l tu pe dos”?
*
Pe vreme de caniculă, criticul Ion Simuţ are ideea de a ne reaminti într-un
eseu de Vara baroc, romanul din 1980 al lui Paul Georgescu. Şi
lentila prin care priveşte I.S. e tocmai cea a căldurii toride. Edificatoare în
acest sens ar fi tematica „tablă de materii”, subliniată de mine pe pagina din
„România literară” din 27.07.07 (Hm!), unele sintagme aparţinând romancierului,
altele criticului care decelează efectele caniculei asupra socialului, asupra
psihicului şi fizicului personajelor. Aşadar, familia tematică: „culcuşul său
încins” (pentru camera sa); „pielea năclăită de sudoarea nopţii”; „aerul
fierbea de căldură”; „zăpuşeală”; „frige pielea pe mine de parc-aş avea febră”;
„vipie, zăpuşeală, zăduf, ce mai, caniculă”; „crăpăt, crăpelniţă, topenie,
fierbânţeală...dogoare, torpoare, arşiţă”; „vipie”; „Junele martirizat simţea
cum îi ieşea sudoarea din piele, năclăindu-l, ar fi dorit să facă repede o
baie, îşi percepea creierul ca un ou moale şi sufletul praz fiert”; „pe căldura
infernală, totul capătă lentoare bolnavă, creează impresia de epuizare şi
sfârşeală”; „căldura îşi răsfrânge căldura şi asupra cuvântului, care devine
moale”; „peniţa se împotmoleşte năclăită”; „dulcea dezagregare”; „descompunerea
fiziologică a inteligenţei”. Concluzia eseistului: „Canicula dă somnul
raţiunii, induce morbul pasivităţii şi dăunează grav inteligenţei (individuale
şi naţionale)”. Nu ştiu dacă e vorba de inteligenţa naţională de la 1926, anul
acţiunii romanului, dar inteligenţa României politice, publice, culturale din
anii 2000 sigur e grav afectată.
*
Ficţiunea literară? E definită exact de versul lui Novalis: „Visul se
face lume, lumea se face vis”.
*
Cum să scrii despre Basarabia de ieri, de cea de azi, decât cu imagini
dureroase precum o face Leo Butnaru: „În tragicul circ/al politicii
mondiale/Basarabia mi se arată drept/acrobata forţată de călăi să meargă/pe
sârma ghimpată”?
*
Text peste text, precum straturile de vechi picturi murale suprapuse. Le
sesizează Al. Philippide în analogia cu sufletul: „Mi-e sufletul ca unul din
aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Şterg scrisul proaspăt şi deodată
iese/Alt scris, cu slove ciunte, nenţelese”.
(text apărut în revista Acolada, nr.5/mai 2015)
2 comentarii:
Minunate miniaturi! Ai perpetuu ochiul proaspăt, Maestre DAD, deschis pentru toată frumusețea lumii, risipită deopotrivă în cărți și în ale vieții pliuri.
Dragă Şerban, nu e aici decât spiritul meu de disciplină. Astea sunt însemnări din timpul lecturii, pe care le scriu pe hârtiuţe şi le pun într-un plic. Cum dl. nostru Gheorghe Grigurcu mi-a oferit o rubrică în revista domniei sale, scot însemnările din plic, le pun una după alta şi iese ce vezi. Îţi recomand acest mod de fragmentarism. Sunt sigur că-ţi faci însemnări în timpul lecturilor, blogul tău o dovedeşte. Dar, nu trebuie să scrii totdeauna eseuri, mai lungi, mai scurte, consemnează ideea din acel moment, nudă, brută... Mă bucur că mă citeşti aci. Te îmbrăţişez, DAD.
Trimiteți un comentariu