Zdrenţe pe sârmă ghimpată

           După ce te-ai săturat de postmodernism, de textualism, structuralism şi alte...isme, te întorci la graţie pentru o clipă, cum te întorci din când în când din temperaturile de 40 de grade Celsius ale metropolei de beton, sticlă şi asfalt într-o poieniţă verde, udată de-un izvor rece. Iată: „Obosit/de atâta căutare/m-am aşezat/la umbra unui măslin./ - Măslinule/dacă există,/vorbeşte-mi/despre Dumnezeu./Şi măslinul s-a făcut/floare”. Autorul se numeşte George Ioniţă. N-am auzit până acum de el, dar ce mai contează acest amănunt...

                                                                              *

             Criticul şi teoreticianul literar care nivelează relieful textului. Tratează neutru vârfurile, le mai retează, iar materia dislocată devine umplutură pentru gropile textului. Criticul ca buldozer teoretic.

                                                                               *

             Textul ca o câmpie, ca un câmp, ca nişte câmpi întinşi la desluşire „din murgul serii şi până-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se lumina şi până se-ntuneca” (Cervantes), textul ca nişte câmpi bătuţi, cu pasul rătăcitor, de Don Quijote, de Madam Bovary, de Nietzsche cel care spunea ba că e Iisus, ba că Dumnezeu a murit, de Eminescu recitând, textul ca nişte câmpi din care izbucnesc spre cer mori de vânt, plopi fără soţ, câmpi mai verzi de ierburi, mai galbeni de nisip, mai cenuşii de praf... Textul ca o nesfârşită câmpie.

                                                                                *

            Poveste textualistă. Ştefan Anghel şi Dimitrie Iosif ţin între ei, fiecare de câte o mânuţă, o femeie în roşu. cu margarete în blondul păr bogat. Se plimbă prin câmpul plin de maci, prin câmpul plin de pete de sânge fierbinte. Pe măsură ce merg ei trei peste câmpie, cei doi domni devin treptat  nişte oameni de hârtie, iar femeia în roşu – un chip de litere, un text în trei dimensiuni. Doi bărbaţi de hârtie cenuşie plimbă pe câmpul plin de maci un feminin text roşu, roşu şi alb, roşu şi negru...

                                                                                 *

         Al.Philippide, poet de tip clasic, respectând îndeobşte prozodia cu toate ale ei, dar luând în răspăr rima în sintagma: „pomana stearpă a versului din coadă”.

                                                                                  *

                                                                                

           Textele atârnând informe în sârma ghimpată, ca nişte zdrenţe. Le înfoaie vântul, le usucă soarele, le ciugulesc păsările, le decolorează ploaia. Dar nu dispar. Ele supravieţuiesc tuturor vitregiilor, pentru că ele trebuie să dea seamă; udate de câinii trecători, mototolite de oamenii trecători, citite în treacăt de femeile trecătoare, ele trebuie să dea seamă, că de aia se zice scripta manent...

                                                                                   *

           O cheie a prozei lui Dostoievski ar putea-o constitui meditaţia despre vis din Crimă şi pedeapsă: „Creierul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte, atât de subtile şi de neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreaga plăsmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţă şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat”. Cât a învăţat Freud din asemenea pagini dostoievkiene, şi cât l-a mai criticat pe „psihologul blestemat”!

                                                                                 *

            Textul înscris în interiorul unei emisfere. Prin reflexie, el se transformă în sferă, oglindit încă o dată şi încă o dată, în sfere de text tot mai mici şi mai dense.

                                                                                 *

           Muzica, un leac împotriva textului: „Sunt zile când cuvintele îmi inspiră o nesfârşită scârbă. Ele îi dau omului sentimentul limitelor sale şi cred că doar muzica l-ar mai putea scoate din el însuşi” (Julien Green).

                                                                                 *

            Pe bulevard, de sub pânza de maşini, textul se ridică ameţit, se uită scrâşnit la trecători, apoi se face iar preş în calea cailor putere.

                                                                                 *

           Cuvântul rostit se reflectă ca-ntr-o oglindă? Un ecou invers. Asta vrea să spună versul eminescian: „Cuvântul gurii proprii auzi-l tu pe dos”?

                                                                                 *

          Pe vreme de caniculă, criticul Ion Simuţ are ideea de a ne reaminti într-un eseu de Vara baroc, romanul din 1980 al lui Paul Georgescu. Şi lentila prin care priveşte I.S. e tocmai cea a căldurii toride. Edificatoare în acest sens ar fi tematica „tablă de materii”, subliniată de mine pe pagina din „România literară” din 27.07.07 (Hm!), unele sintagme aparţinând romancierului, altele criticului care decelează efectele caniculei asupra socialului, asupra psihicului şi fizicului personajelor. Aşadar, familia tematică: „culcuşul său încins” (pentru camera sa); „pielea năclăită de sudoarea nopţii”; „aerul fierbea de căldură”; „zăpuşeală”; „frige pielea pe mine de parc-aş avea febră”; „vipie, zăpuşeală, zăduf, ce mai, caniculă”; „crăpăt, crăpelniţă, topenie, fierbânţeală...dogoare, torpoare, arşiţă”; „vipie”; „Junele martirizat simţea cum îi ieşea sudoarea din piele, năclăindu-l, ar fi dorit să facă repede o baie, îşi percepea creierul ca un ou moale şi sufletul praz fiert”; „pe căldura infernală, totul capătă lentoare bolnavă, creează impresia de epuizare şi sfârşeală”; „căldura îşi răsfrânge căldura şi asupra cuvântului, care devine moale”; „peniţa se împotmoleşte năclăită”; „dulcea dezagregare”; „descompunerea fiziologică a inteligenţei”. Concluzia eseistului: „Canicula dă somnul raţiunii, induce morbul pasivităţii şi dăunează grav inteligenţei (individuale şi naţionale)”. Nu ştiu dacă e vorba de inteligenţa naţională de la 1926, anul acţiunii romanului, dar inteligenţa României politice, publice, culturale din anii 2000 sigur e grav afectată.

                                                                                 *

         Ficţiunea literară? E definită exact de versul lui Novalis: „Visul se face lume, lumea se face vis”.

                                                                                 *

         Cum să scrii despre Basarabia de ieri, de cea de azi, decât cu imagini dureroase precum o face Leo Butnaru: „În tragicul circ/al politicii mondiale/Basarabia mi se arată drept/acrobata forţată de călăi să meargă/pe sârma ghimpată”?

                                                                                  *

         Text peste text, precum straturile de vechi picturi murale suprapuse. Le sesizează Al. Philippide în analogia cu sufletul: „Mi-e sufletul ca unul din aceste/Ciudate manuscripte palimpseste;/Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese/Alt scris, cu slove ciunte, nenţelese”.

   (text apărut în revista Acolada, nr.5/mai 2015)