Şapte ani fericiţi de-acasă sau Excelenţa candorii

         Se ştie că, preluând o sintagmă faimoasă, copiii spun lucruri trăsnite, având o imaginaţie neîncorsetată de  reguli, convenţii, de pernicioasa logică de toată ziua. Doar dacă bunicii şi părinţii le impun acestea în cei şapte ani de acasă. Nu este cazul cunoscutului scriitor Paul Aretzu care-şi lasă nepoata de cinci ani să viseze şi să „viseze” liberă, să-şi manifeste fericirea de copil fără griji, să re-creeze lumea cu imaginaţia sa candidă. Iar rezultatele acestei imaginaţii le-a strâns într-un volum absolut spectaculos: Eva Maria şi condeierul Paul (BRUMAR, Timişoara, MMXIV). Din cele două manşete interioare aflăm esenţialul despre autori: sub o poză de fetiţă frumoasă, veselă şi dezinvoltă, „Eva Maria Ilsia Musuret (n. 16 decembrie 2005, la Bucureşti) locuieşte după un program aleatoriu, la părinţi şi la bunici, mutându-se periodic la Bucureşti, la Caracal, la Constanţa. Este scriitoare (de când se ştie), desenează, dansează, cântă. Are proiecte însemnate. Are prieteni în lumea literară”. Şi: „Paul Aretzu (n. 29 mai 1949, la Caracal) este bunicul Evei Maria şi condeierul ei, având mereu la îndemână creioane, pixuri şi stilouri potrivite, pe care le ţine în buzunare, în tocul de ochelari sau după ureche”.

         Începeam cu ideea ştiută că toţi copiii spun lucruri trăsnite? Ei bine, copiii se şi joacă, încercând să facă pe oamenii mari. Eva Maria este fascinată de faptul că bunicul ei este scriitor şi, la cinci ani, se hotărăşte să fie şi ea scriitoare, încă înainte de cunoaşterea alfabetului. Paul Aretzu are meritul de a intra în jocul ei de om mare şi de a-i nota gândurile, dar mai ales visele, reale şi în special imaginare. Ceea ce a rezultat este un volum superb grafic, cu ilustraţia copertei aparţinând chiar autoarei, dar şi cu un conţinut savuros.

         În principiu, Eva povesteşte bunicului său vise, sub formă de poveşti, dar îi dă şi replici trăsnite, precum şi lecţii de viaţă. De asemenea, ea dă cu un aer savant definiţii, week-end-ul fiind, de pildă, „vacanţa de o zi şi încă o zi”, iar vita – „un fel de vacă, dar mai mare, cam cât un bou”. Ea visează că doarme şi că visează, este un scriitor oral oniric, v. finalul cărţii: „ – Ce fel de scriitori suntem noi, Eva? – Suntem scriitori de vise”. Dar, Eva măsoară visele în pagini!: „…azi-noapte am visat c-am visat c-am visat c-am visat. Un vis care durează trei pagini, Paul”.

         Eva Maria face (că nu pot spune scrie!) suprarealism la cinci ani fără să ştie: „Paul, am avut un vis bizar. Am văzut un greier bizar care a apărut din senin. De acolo, din cer, a mai apărut şi un castravete foarte bizar. Apoi am alergat şi am văzut o poză cu tatăl meu, care mi-a dat un cot în spate şi a pus o gheară pe mâna mea, încât era să fac pipi pe mine. Apoi am văzut un cuţit care a tăiat norii şi s-a înfipt în pământ, lângă o floare pitică, foarte bizară. A apărut apoi un ţurţur pe care l-am aruncat în cer şi tot cerul s-a făcut vară”. Sau: „…în curtea păsărilor, o găină şi-a făcut cuib şi n-a căzut cloţă. Dar a căzut din picioare şi a murit. Am dus-o la înmormântare, fiindcă era moartă cu adevărat. Fără pene, fără ouă, fără puii cei iubiţi. Şi am îngropat-o în cimitirul găinilor. Am mai visat apoi că un ciobănel trecea pe lângă mine cu o căruţă care avea caii de aur. Şi lăsa în urmă un miros frumos. Şi au plecat prin mări şi prin ţări. Iar aurul cailor a fost minunăţia ochilor mei. Şi totul s-a transformat: servitorii de aur, părinţii şi copiii de aur, râul de aur şi aerul de aur. Şi am rămas toţi închişi în acel aur”. Şi, aproape nichitastănescian: „Pe o străduţă în formă de şarpe m-am rătăcit. Şi m-am întrebat dacă era veninoasă sau nu. Şi, când mi-am dat seama că era o străduţă în formă de şarpe blândă, am pupat-o pe numerele caselor şi pe toate cutiile poştale. Atât”.

         La pagina 28 a cărţii, găsim şi o artă poetică a Evei: „Visele, ţi-am mai spus, încep cum îţi vin în cap”.

         Dar, Eva Maria scrie/spune/dictează poeme adevărate, metafizice şi/sau suprarealiste: „Era jumătate de grădină, în care venise o jumătate de om. Cealaltă jumătate ori rămăsese în urmă, ori se pierduse. Şi era o jumătate de noapte…” sau: „Azi noapte, după ce, ieri, l-am înmormântat pe strătataia Gogu, am auzit un fâşâit prin cameră. Era inima lui, căreia i se făcuse dor de noi. Nu se vedea, doar o auzeam cum bate”. De observat cum fetiţa nu alege partea de speriat a vieţii şi a morţii, ci pe cealaltă, benefică, frumoasă şi, în fond, lirică.

         Dar, poveştile Evei sunt cu totul fermecătoare, folosindu-se doar formal de structura basmului, ascultate probabil de la părinţi şi bunici, altfel fiind tot onirică şi dezinhibată, cu imaginaţia total desfrânată: „Am visat, că dacă n-ar fi vis nu s-ar povesti, că era un băieţel, Petrică. Avea o familie săracă. După ce a crescut mare, şi-a pus un ciomag pe umăr şi o traistă şi a plecat. Şi a dat peste o vacă şi un cal de aur. El a pus cobiliţa într-o roabă, s-a urcat pe vacă şi pe prietenul său l-a suit pe cal. Calul mergea mai încet şi vaca mai repede. Au ajuns la un regat care se afla foarte departe. Împăratul i-a dat un ham de aur pentru vacă, o şa de argint pentru cal şi o stea. Au luat steaua în prosop. Apoi, le-a apărut în cale un nămiloi pe care vaca l-a luat în coarne. Acest uriaş a muşcat vaca, fiindcă făcea parte din grupa uriaşilor muşcători. S-au întors cu toţii acasă. Petrică a făcut grajduri frumoase şi a dat fân la vite. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus la revedere aşa”. Iar alte poveşti le încheie şi mai neconvenţional: „Şi aşa am încălecat pe un pepene şi v-am spus visul făcut de mine, Eva Maria, care nu va muri niciodată atâta timp cât este vie”.

         Auzim adesea că la orele şcolare de religie, profesorii îşi înfricoşează elevii, cum că vor fi pedepsiţi drastic pentru păcatele lor, ajungând să fie îngroziţi de Dumnezeu, atotputernicul răzbunător pentru cei care greşesc. Însă, Dumnezeu din imaginaţia Evei Maria este unul bun şi pe care-l iubeşte sau căruia-i răspunde cu iubire: „Dumnezeu era în cer şi eu la biserică. Dar în biserică s-au deschis nişte porţi spirituale, cu o coroană luminoasă. Iar din Dumnezeu atârnau nişte lumini, rubine, diamante şi coroana coroanelor. Iar cu picioarele Lui sfinte s-a aşezat pe covor, şi unde călca ieşea câte o plantă. Oamenii le luau şi pe capul lor se aşternea liniştea. Iar eu am văzut cum Dumnezeu a călcat şi la mine şi m-a mulţumit…”

         Cartea este, în fond, un jurnal cu însemnări – datate sau nu - ale lui Paul dictate de Eva Maria, de la cei cinci ani ai fetiţei până spre şapte, unele însemnări dictate pe loc la întoarcerea Evei de la grădiniţă, altele prin telefon de la Londra, precum aceasta: „Paul, am văzut într-un parc un cal imens, din piatră. Nici nu pot să mă uit la el de cât e de mare. Cred că este calul lui Dumnezeu. Nici nu paşte, nici nu mănâncă boabe, se hrăneşte cu nori şi cu ceaţă londoneză. Iar eu, de când sunt la Londra, nu mai visez nimic, fiindcă nu ştiu limba engleză şi cum să visez în Anglia în limba română?!” Unele observaţii ale Evei par neverosimile pentru un copil de cinci ani, chiar şi supradotat cum este ea, dar un psiholog ne-ar putea linişti, acestea fiind „reminiscenţe” ale educaţiei părinţilor şi bunicilor, emisiunilor tv, replicilor auzite la grădiniţă sau pe stradă.

         Ea întoarce logica pe dos, cu nonşalanţă, ca-ntr-un joc, inconştientă probabil că face poeme: „Era un câine. Şi-i dădea să mănânce unui om lihnit. Şi omul se gudura pe lângă câine şi-i lingea labele. Este foarte important să ne bucurăm de viaţa celorlalţi”.

         Paul consemnează şi replici răzleţe, dar savuroase şi trăsnite, dar şi cu un anume miez: „Am fost cu Buni la circ, la Craiova. Ne-au luat o mulţime de bani şi nu ne-au arătat nici măcar o capră degerată”. Sau, văzând un film cu morţi: „Nu mi-e frică… Nu e sânge adevărat. Bulion!” Sau, la gemetele lui Paul, după extracţia unei măsele: „Ce te doare, cal bătrân?”

         Eva Maria scorneşte ghicitori abstracte: „- Paul, am să-ţi desenez o ghicitoare, iar tu să-mi spui ce este. Îşi ia o foaie de hârtie şi un creion şi începe lucrul. Nu pricep nimic. Apoi îmi spune ghicitoarea: - Are ochi albaştri, nu atinge nimic şi este invizibil. Eu îi răspund: o lebădă, cocostârcul, fumul, o mărgică într-un pumn, un iepure cu parapantă. - Paul, îţi spun eu: este adevărul”. Sau: „În fundul puţului/Cuibul cucului (Sufletul)”.

         Nu se ştie dacă Eva Maria va face carieră în literatură precum bunicul ei. Dar, ea poate rămâne ca un exemplu fericit de copil care şi-a imortalizat „ideile” de la cinci-şase ani, ideile sale insolite, îndrăzneţe, necenzurate de părinţi şi bunici dogmatici, dimpotrivă, scoase la iveală fără false pudori. Chiar dacă nu va face carieră de scriitor, ar fi cu asupra de măsură să-şi păstreze modul de gândire original, neîngrădit de nici un fel de convenţii.