marți, 12 mai 2015

Invizibila ţesătură a lui Dumnezeu

                                         

          În iulie, în luna iulie, numită şi Cuptor, la Bâlea Lac, în Căldarea Bâlii, stâncile sunt cenuşii şi presărate cu pete galbene punctate, un fel de licheni. În luna iulie te poţi bronza pe aceste pietre sau te poţi spăla pe mâini cu zăpada de pe ele. Lacul are apa mai limpede decât Ozana cea frumos curgătoare. Şi, totul fiind proprietate privată, n-ai voie să pescuieşti, să arunci gunoiul sau să laşi uşa deschisă la cabană. La Bâlea Lac e iarnă (blândă, dar iarnă) în luna iulie. Pe culmile din jur sar din stâncă-n stâncă negrele capre. Peste toată întinderea, norii n-au astâmpăr. După cum n-au nici bucureştenii. Norii luminează şi umbresc toată zona, o umbresc, o luminează, o luminează, o umbresc. Bucureştenii, cu maşinile lor încă nezburătoare doar o umbresc. La Bâlea Lac, între cer şi pământ, între piatră şi apă, e – zice-se – numai natură. Şi maşini. La 7 iulie, când la Turnu Severin e în toi festivalul literar „Sensul iubirii”, cu cărţi, cu autografe, cu cărţi de vizită, cu manuscripte, la Bâlea Lac e doar natură. Din cer şi până-n lac e doar natură. Norii trec pe cer, iar femeile printre maşini germane, italiene şi americane. Vântul plimbă gunoaie de la est la vest şi de la vest spre sud, spre regat. Dar, pe sub cerul şi aşa jos, albastru şi străbătut de nori alburii, dintr-un munte-ntr-altul, dintr-un vârf în alt vârf, o invizibilă plasă-text leagă totul: maşini albe, negre şi verzui, lemne numai bune de aruncat pe foc, apa cristalină vălurită de vântul încet dar rece, stâncile pe care stau înţepenit să scriu acestea, stâncile cenuşii pline de mii de pete galbene şi punctiforme. Plasa-text şi textul-plasă - invizibila ţesătură a lui Dumnezeu.
                                                                         *
       Ceremonia lecturii. O ceremonie în singurătate, care impune pudoare, într-o vreme în care atâtea se fac la vedere, c-un exihibiţionism maxim, şi într-o vreme în care eşti întrebat câţi bani câştigi din una, din alta. Ce poţi răspunde cuiva care te întreabă câţi bani câştigi din citit? Din „viciu nepedepsit”, cititul a devenit unul pedepsit: ca şi consumul de droguri, ca alcoolismul, ca orgiile cu nimfete... Plăcutul şi discretul ceremonial al lecturii, din ungher, din dormitor, din chioşcul din fundul grădinii...
                                                                          *
      Grete Tartler, poetă şi eseistă, visează frumos şi deci utopic: „Dacă oamenii de acţiune ai lumii, guvernanţii şi politicienii i-ar mai citi pe clasici, multe s-ar petrece mai simplu pe calea spre bine. Dacă l-ar mai citi pe Herodot, n-ar mai fi atâtea războaie în Orientul Mijlociu, dacă l-ar fi citit pe Seneca, nu s-ar mai lăsa dominaţi de iraţionalitate”. Hm! Parcă-l văd pe Barak Obama plimbându-se gânditor pe malul Potomacului, în frumos amurg de iarnă, din când în când deschizând o ediţie de buzunar din Seneca – Despre îngăduinţă, de-o pildă – citind câteva sfaturi, apoi dând ordin generalilor să retragă frumos trupele din Irak şi din Afganistan. Pe de altă parte, adică în altă parte a lumii, un lider al Statului Islamic stă la umbră de măslin, trage din narghilea şi citeşte Herodot. Uriaşe stoluri de porumbei albi cară la deal şi la vale, între Orient şi Occident şi retur, răvaşe de iubire. O-la-la! Influenţa clasicilor asupra guvernării lumii!
                                                                             *
    Cum ieşi în stradă, fete frumoase cu picioare lungi îţi distribuie gratuit fluturaşi cu reclame la telefoane mobile, calculatoare şi maşini de spălat. Cum ajungi la birou, primeşti ziare, pliante şi cărţi cu autograf. Acasă, cutia poştală stă să crape de plicuri grele de facturi – ce mai texte sobre, cu un stil curat şi mai ales limpede!- , cu oferte de servicii, reclame color şi invitaţii „la preţurile cele mai mici” în Insula Creta, la Cairo, la Casablanca sau la Bolintin Vale. Hârtie plină de text. Ce să faci cu atâta hârtie? Unde s-o arunci? Cui s-o faci cadou? Ce poţi înveli în texte? Ce chin! Omniprezenta gazdă a textelor. Ce să faci cu ea?
                                                                             *
      Orice text – fie că e scrisoare, nuvelă, roman, poezie – e un segment de infinit sau de neant, după unghiul din care priveşti... De la neant până la plus infinit, în spaţiu şi timp, totul e un uriaş mozaic de texte. Infinita peteceală.
                                                                             *
     „Omul este o enigmă” - zicea Dostoievski. „Ea trebuie dezlegată şi, chiar dacă ai consacra o viaţă întreagă spre a o dezlega să nu spui că ai pierdut vremea fără rost”.
        Deci, dacă omul e o enigmă, romanul dostoievskian ar trebui să fie în mare măsură o dezlegare a enigmei. Dar citindu-l şi, mai ales, recitindu-l, sporeşte ceaţa în care e scufundat omul.
                                                                              *
       Biblioteca universală precum o uriaşă sferă plină de orificii mai mari, mai mici, pe toată suprafaţa, artificii prin care izbucnesc textele în toate direcţiile ca jeturile de apă dintr-o arteziană.
                                                                              *
      Textul cu relief variabil.
                                                                              *
      Adrian Alui Gheorghe imaginând o scenă terifiantă, dar perfect artistică, cu Dumnezeu măcelar de îngeri: „Dimineaţa, când soarele/nu are miez Domnul tranşează îngeri,/le desface aripile mai întâi/să nu le vină în minte să fugă,/apoi aruncă viscerele mirositoare/de mir şi de floare de salcâm/câinilor. Carcasa se vinde separat. Capetele/se dau de pomană cerşetorilor de la/marginea raiului în fiecare zi”.
                                                                             *
       Menirea unui text este să te facă să râzi/plângi spontan, să te pună brusc pe gânduri, să te determine să ieşi cu puşca-n mână în stradă sau să te sinucizi, fără a fi ceea ce didactic s-ar numi artă cu tendinţă. Dar citesc ades, prea ades, texte care inventează probleme care să fie rezolvate exclusiv de critici, că doar lor li se adresează, cititorul fiind scos din ecuaţie.
                                                                              *
     Porneşti pe firul textului, îi urmezi meandrele, cauţi un nu ştiu ce capăt. Când eşti foarte aproape, o nevăzută foarfecă taie firul. Îi găseşti alt capăt, o iei din nou de-a lungul lui până foarfeca invizibilă îl retează. Şi tot aşa. Jurnal de cititor. Plimbarea de seară, de noapte pe-un drumeag rupt adesea, cu nenumărate meandre, dar retezat din loc în loc. O bandă a lui Mobius segmentată, deşirată, reformată şi iar deşirată.
                                                                    *
       Literatura neagră, în spiritul esteticii urâtului, îl stigmatizează pe autor, după cum – vorba lui Shakespeare - „solia rea pe sol îl înnegreşte”. De aceea, cu atât mai mult sunt de apreciat un Dostoievski, un Kafka...
                                                                     *
     Ploaia ca un text vertical. Un afiş de stropi.
                                                                      *
     Afară şi înăuntru. Textul curgând pe asfaltul străzilor, intrând pe sub uşile magazinelor, strecurându-se afară din blocuri pe ferestrele deschise, în acelaşi timp cu intrarea aerului, intrând pe nesimţite, profitând de neatenţia(?) neurochirurgului în cutia craniană, exact cu o secundă înainte ca aceasta să fie reînchisă. Textul umblând de-afară înăuntru şi dinăuntru afară, curgând ca o pânză mozaicată de mătase, având litere şi cuvinte, sau doar gânduri sau doar adieri de gând, dar curgâmd continuu, atotcotropitor.
                                                                      *
      De la înălţimea Căldării Bâlii, la şesul – un fel de a spune – Ocnelor Mari. Un bazin cu apă sărată, consistentă, înconjurată din trei părţi de dealuri împădurite cu brazi, cu fagi, cu stejari, cu arini. Nisipul plajei este îndoit cu granule cu sare. Petele de apă de pe lucruri sunt presărate cu mici pete albe de sare. Între cele două dealuri împădurite e aproape materială pânza de mătase a textului, pânza de mătase scrisă cu litere de sare în relief. Aer şi sare, apă şi sare, pământ şi sare. Sub soarele torid am descoperit singur textul de sare, precum în cer aşa şi pe pământ.

     (fragmente apărute în Acolada, nr. 4/aprilie 2015)






                
     
                                                                               

         




         
         
         

          
         

            


3 comentarii:

Anonim spunea...

La inceput a fost cuvantul. La sfarsit, incepe sa fie tot cuvantul. Iar intre ele, iei ce vrei din ce-ti da Domnul...
Cu multumiri, Odetta

ștefan s. spunea...

Superbă țesătură literară, domnule Augustin!
Ați fost, în acest text, mai mult poet decât prozator... Un scriitor minunat!
Felicitări!
Spor la scris și în toate!

Augustin spunea...

Va mulţumesc amândurora!