În iulie, în luna iulie,
numită şi Cuptor, la Bâlea Lac, în Căldarea Bâlii, stâncile sunt cenuşii şi
presărate cu pete galbene punctate, un fel de licheni. În luna iulie te poţi
bronza pe aceste pietre sau te poţi spăla pe mâini cu zăpada de pe ele. Lacul
are apa mai limpede decât Ozana cea frumos curgătoare. Şi, totul fiind
proprietate privată, n-ai voie să pescuieşti, să arunci gunoiul sau să laşi uşa
deschisă la cabană. La Bâlea Lac e iarnă (blândă, dar iarnă) în luna iulie. Pe
culmile din jur sar din stâncă-n stâncă negrele capre. Peste toată întinderea,
norii n-au astâmpăr. După cum n-au nici bucureştenii. Norii luminează şi
umbresc toată zona, o umbresc, o luminează, o luminează, o umbresc.
Bucureştenii, cu maşinile lor încă nezburătoare doar o umbresc. La Bâlea Lac,
între cer şi pământ, între piatră şi apă, e – zice-se – numai natură. Şi
maşini. La 7 iulie, când la Turnu Severin e în toi festivalul literar „Sensul
iubirii”, cu cărţi, cu autografe, cu cărţi de vizită, cu manuscripte, la Bâlea
Lac e doar natură. Din cer şi până-n lac e doar natură. Norii trec pe cer, iar
femeile printre maşini germane, italiene şi americane. Vântul plimbă gunoaie de
la est la vest şi de la vest spre sud, spre regat. Dar, pe sub cerul şi aşa
jos, albastru şi străbătut de nori alburii, dintr-un munte-ntr-altul, dintr-un
vârf în alt vârf, o invizibilă plasă-text leagă totul: maşini albe, negre şi
verzui, lemne numai bune de aruncat pe foc, apa cristalină vălurită de vântul
încet dar rece, stâncile pe care stau înţepenit să scriu acestea, stâncile
cenuşii pline de mii de pete galbene şi punctiforme. Plasa-text şi textul-plasă
- invizibila ţesătură a lui Dumnezeu.
*
Ceremonia lecturii. O ceremonie în singurătate, care impune pudoare,
într-o vreme în care atâtea se fac la vedere, c-un exihibiţionism maxim, şi
într-o vreme în care eşti întrebat câţi bani câştigi din una, din alta. Ce poţi
răspunde cuiva care te întreabă câţi bani câştigi din citit? Din „viciu
nepedepsit”, cititul a devenit unul pedepsit: ca şi consumul de droguri, ca
alcoolismul, ca orgiile cu nimfete... Plăcutul şi discretul ceremonial al
lecturii, din ungher, din dormitor, din chioşcul din fundul grădinii...
*
Grete Tartler, poetă şi eseistă, visează frumos şi deci utopic: „Dacă
oamenii de acţiune ai lumii, guvernanţii şi politicienii i-ar mai citi pe
clasici, multe s-ar petrece mai simplu pe calea spre bine. Dacă l-ar mai citi
pe Herodot, n-ar mai fi atâtea războaie în Orientul Mijlociu, dacă l-ar fi
citit pe Seneca, nu s-ar mai lăsa dominaţi de iraţionalitate”. Hm! Parcă-l văd
pe Barak Obama plimbându-se gânditor pe malul Potomacului, în frumos amurg de
iarnă, din când în când deschizând o ediţie de buzunar din Seneca – Despre
îngăduinţă, de-o pildă – citind câteva sfaturi, apoi dând ordin generalilor
să retragă frumos trupele din Irak şi din Afganistan. Pe de altă parte, adică
în altă parte a lumii, un lider al Statului Islamic stă la umbră de măslin,
trage din narghilea şi citeşte Herodot. Uriaşe stoluri de porumbei albi cară la
deal şi la vale, între Orient şi Occident şi retur, răvaşe de iubire. O-la-la!
Influenţa clasicilor asupra guvernării lumii!
*
Cum ieşi în stradă, fete frumoase cu picioare lungi îţi distribuie
gratuit fluturaşi cu reclame la telefoane mobile, calculatoare şi maşini de
spălat. Cum ajungi la birou, primeşti ziare, pliante şi cărţi cu autograf.
Acasă, cutia poştală stă să crape de plicuri grele de facturi – ce mai texte
sobre, cu un stil curat şi mai ales limpede!- , cu oferte de servicii, reclame
color şi invitaţii „la preţurile cele mai mici” în Insula Creta, la Cairo, la
Casablanca sau la Bolintin Vale. Hârtie plină de text. Ce să faci cu atâta
hârtie? Unde s-o arunci? Cui s-o faci cadou? Ce poţi înveli în texte? Ce chin!
Omniprezenta gazdă a textelor. Ce să faci cu ea?
*
Orice text – fie că e scrisoare, nuvelă, roman, poezie – e un segment de
infinit sau de neant, după unghiul din care priveşti... De la neant până la
plus infinit, în spaţiu şi timp, totul e un uriaş mozaic de texte. Infinita
peteceală.
*
„Omul este o enigmă” - zicea Dostoievski. „Ea trebuie dezlegată şi,
chiar dacă ai consacra o viaţă întreagă spre a o dezlega să nu spui că ai
pierdut vremea fără rost”.
Deci, dacă omul e o enigmă, romanul dostoievskian ar trebui să fie în
mare măsură o dezlegare a enigmei. Dar citindu-l şi, mai ales, recitindu-l,
sporeşte ceaţa în care e scufundat omul.
*
Biblioteca universală precum o uriaşă sferă plină de orificii mai mari,
mai mici, pe toată suprafaţa, artificii prin care izbucnesc textele în toate
direcţiile ca jeturile de apă dintr-o arteziană.
*
Textul cu relief variabil.
*
Adrian Alui Gheorghe imaginând o scenă terifiantă, dar perfect
artistică, cu Dumnezeu măcelar de îngeri: „Dimineaţa, când soarele/nu are miez
Domnul tranşează îngeri,/le desface aripile mai întâi/să nu le vină în minte să
fugă,/apoi aruncă viscerele mirositoare/de mir şi de floare de salcâm/câinilor.
Carcasa se vinde separat. Capetele/se dau de pomană cerşetorilor de la/marginea
raiului în fiecare zi”.
*
Menirea unui text este să te facă să râzi/plângi spontan, să te pună
brusc pe gânduri, să te determine să ieşi cu puşca-n mână în stradă sau să te
sinucizi, fără a fi ceea ce didactic s-ar numi artă cu tendinţă. Dar citesc
ades, prea ades, texte care inventează probleme care să fie rezolvate exclusiv
de critici, că doar lor li se adresează, cititorul fiind scos din ecuaţie.
*
Porneşti pe firul textului, îi urmezi meandrele, cauţi un nu ştiu ce
capăt. Când eşti foarte aproape, o nevăzută foarfecă taie firul. Îi găseşti alt
capăt, o iei din nou de-a lungul lui până foarfeca invizibilă îl retează. Şi
tot aşa. Jurnal de cititor. Plimbarea de seară, de noapte pe-un drumeag rupt
adesea, cu nenumărate meandre, dar retezat din loc în loc. O bandă a lui Mobius
segmentată, deşirată, reformată şi iar deşirată.
*
Literatura neagră, în spiritul esteticii urâtului, îl stigmatizează pe
autor, după cum – vorba lui Shakespeare - „solia rea pe sol îl înnegreşte”. De
aceea, cu atât mai mult sunt de apreciat un Dostoievski, un Kafka...
*
Ploaia ca un text vertical. Un afiş de stropi.
*
Afară şi înăuntru. Textul curgând pe asfaltul străzilor, intrând pe sub
uşile magazinelor, strecurându-se afară din blocuri pe ferestrele deschise, în
acelaşi timp cu intrarea aerului, intrând pe nesimţite, profitând de
neatenţia(?) neurochirurgului în cutia craniană, exact cu o secundă înainte ca
aceasta să fie reînchisă. Textul umblând de-afară înăuntru şi dinăuntru afară,
curgând ca o pânză mozaicată de mătase, având litere şi cuvinte, sau doar
gânduri sau doar adieri de gând, dar curgâmd continuu, atotcotropitor.
*
De la înălţimea Căldării Bâlii, la şesul – un fel de a spune – Ocnelor
Mari. Un bazin cu apă sărată, consistentă, înconjurată din trei părţi de
dealuri împădurite cu brazi, cu fagi, cu stejari, cu arini. Nisipul plajei este
îndoit cu granule cu sare. Petele de apă de pe lucruri sunt presărate cu mici
pete albe de sare. Între cele două dealuri împădurite e aproape materială pânza
de mătase a textului, pânza de mătase scrisă cu litere de sare în relief. Aer
şi sare, apă şi sare, pământ şi sare. Sub soarele torid am descoperit singur
textul de sare, precum în cer aşa şi pe pământ.
(fragmente apărute în Acolada, nr. 4/aprilie 2015)
3 comentarii:
La inceput a fost cuvantul. La sfarsit, incepe sa fie tot cuvantul. Iar intre ele, iei ce vrei din ce-ti da Domnul...
Cu multumiri, Odetta
Superbă țesătură literară, domnule Augustin!
Ați fost, în acest text, mai mult poet decât prozator... Un scriitor minunat!
Felicitări!
Spor la scris și în toate!
Va mulţumesc amândurora!
Trimiteți un comentariu