Plimbarea egală de-a lungul textului.
Urcuşul textului, cu năzuinţe, cu aşteptări, cu speranţe. Bucuria sau, după
caz, amărăciunea că dincolo de orizont e tot text. Tot ca un şes, apoi iar un
scurt urcuş, alt orizont, continuarea textului – câmp şi tot aşa... În
copilărie încercai să ajungi la un capăt al curcubeului. Fără succes. Acum
încerci să ajungi la capătul textului. Nici o nădejde!
*
Şi pozele sunt texte, nu-i aşa? Pentru
că şi ele suportă cenzura. Iată: „uneori/la mănăstire/măicuţele bătrâne/ le pun
mâna la ochi/călugăriţelor novice – când pe cer/norii alcătuiesc/figuri în poze
şi fapte/indecente”. (Leo Butnaru).
*
Scriitor pentru care cantitatea n-a
fost niciodată o problemă, el visează de o viaţă să scrie texte gata ratate.
Vanitatea îl face mereu să creadă – într-o tristeţe căutată – că nu reuşeşte.
*
Gheorghe Grigurcu: „Un obsedat al laconismului,
năzuind a se folosi exclusiv de propoziţii care să nu depăşească două-trei
cuvinte şi a redacta doar telegrame. Idealul său: poezia alcătuită dintr-un
singur cuvânt”.
Extremele criticului şi poetului
Gheorghe Grigurcu. În sensul că, pentru critic, primul paragraf e exact
pe dos decât scrie. În schimb, al doilea, pentru poet, e un perfect
autoportret.
*
Când textul devine febril, când e
deoacheat şi se exhibă în piaţa publică a bibliotecilor, cuvintele se ascund
ruşinate pe marginea lui, pe după paranteze şi puncte de suspensie, aşteptând
revenirea lui în fire...
*
Când scriitorul este mai chinuit, mai
erou decât toţi eroii săi fictivi. I.D.Sârbu, în 1982, într-o scrisoare către
prietenul său Ion Negoiţescu: „O duc greu, Nego, parcă aş fi depus viu la
morgă”.
*
Vincent van Gogh: „Nu cunosc încă o mai
bună definiţie a artei ca aceasta: Arta este omul adăugat naturii”.
*
Sicriu în sicriu în sicriu.
Literele în cuvânt ca-ntr-un sicriu. Textele în bibliotecă precum într-un
sicriu deschis/închis. După modelul păpuşilor Matrioşka, literatura lumii.
*
Orice text pe care-l începi, ai brusc
revelaţia faptului că el a fost început de mai multe ori şi de mai mulţi
scribi, nu se ştie când, nu se ştie de cine.
*
Toţi cântăreţii lui Ceauşescu, toţi
cei ce-şi făcuseră o profesiune nu doar de credinţă, dar şi o profesiune
lucrativă din a-l preamări în versuri pe marele cârmaci, după 1989 au trecut la
psalmi, la poezie religioasă, în general. Şi nu pentru a-şi turna cenuşă în cap
pentru multele lor păcate, ci pur şi simplu pentru că e trecerea cea mai
lesnicioasă. Scutură de praf searbedele texte şi continuă preamărirea. Doar
că-şi schimbă obiectul adoraţiei, nu-l mai cântă pe cel de pe malul Dâmboviţei
pentru cele lumeşti, ci pe cel de sus pentru cele cereşti.
*
În anii 75, 76, 77 ai deja
veacului trecut, la orele cinci după-amiază mă întâlneam aproape zilnic cu
Nichita Danilov în faţa anticariatului de pe Strada Lăpuşneanu din centrul
Iaşului. Aşteptam să se deschidă. Vedeam prin geamul murdar al vitrinei cum se
aranjau pe rafturi cărţile achiziţionate în timpul dimineţii. În aşteptare se
afla şi Emil Brumaru. Noi poate mai lipseam de două ori pe săptămână, Brumaru –
niciodată. Cumpăra lacom, pleca spre Piaţa Unirii cu braţele pline. Citesc acum
un interviu cu el în „România literară” (din 24 august 2007) unde-şi
mărturiseşte voluptatea lecturii: „Cititul, cred, rămâne până la moarte... Mă
scufund în el... Aş citi trei sute de ani... Iubesc cărţile ca pe femei... Cu
cele preferate dorm în pat... Le mângâi prin somn... Rafturile bibliotecilor
din toate camerele gem de volumele aranjate pe câte trei rânduri... Numai
răsfoindu-le, simt cum mi se tulbură minţile de dorinţă...”
Iar eu, numai citind aceste destăinuiri, o iau val-vârtej spre
propriile-mi rafturi.
*
Daniel Turcea cel uitat, Daniel cel trist
şi uitat: „din litere ca dintr-o raclă/din cenuşa numerelor, din/trupul
acest-al cuvintelor/de se schimbă la faţă/din lucruri/din
înţelepciunea-nstelată/ca din moarte, învie/învie acum/Cuvânt necuprins”.
*
Telepatia textului? În ziua în care, după ani buni, scot din raft
volumul Epifania al uitatului Daniel Turcea, după ce citesc şapte-opt
poezii, pun cartea deoparte pentru a medita la cele citite, pentru a
mă...odihni, iau „România literară”, o deschid la întâmplare şi-mi cad ochii
din prima pe un poem intitulat Epifanii, aparţinând italianului Elio
Pecora, în versiunea românească a lui Ion Pop şi care poem începe astfel: „Vin
umbre ce se-apropie atente/urc-o mulţime, chiar cele nechemate...”
*
Vers atât de cuprinzător de George Trakl, în versiunea românească a lui
Petre Stoica: „Tânguirea cutremură trestiile toamnei”.
*
Joan Miro în Culoarea visurilor mele: „...dacă cineva cumpără o
pânză de-a mea, îmi spun: Are curaj individul ăsta!”. Ei, dar scriitorul dacă
şi-ar vedea cititorii cumpărându-i cărţile... Dar cărţile nu se prea vând acum,
ceea ce înseamnă că li s-a cam dus curajul cititorilor...
(texte apărute în revista Acolada, nr. 3/martie 2015)
4 comentarii:
Ia si de la Victor Ponta :
"Astăzi, 8 aprilie, cu prilejul Zilei Internaţionale a Romilor, vreau să salut contribuţia cetăţenilor noştri de etnie romă la dezvoltarea României de azi. De-a lungul istoriei noastre, fierarul rom a făcut întodeauna echipă bună cu ţăranul român; lăutarii au fost inima sărbătorilor; argintarii, căldărarii, cărămidarii, rudarii şi alte neamuri de romi au ocupat un loc aparte în istoria noastră. Suntem conştienţi că, din păcate, prejudecăţile au făcut ca o parte din aceştia să fie ignoraţi sau excluşi în diversele perioade ale evoluţiei societăţii noastre. "
Tu- Doman ce parere ai ?
Caci eu nu pot sa ma exprim.
Eu sunt emoţionat.
Chiar şi dl. Iohannis, din lumea lui, din Insula Madeira, le-a transmis cam aceleaşi lucruri.
Dar eu, când aud de Ziua Romilor, mi se ascut simţurile, ceva-mi zice: "Fereşte buzunarele!", dar mă liniştesc repede, îmi amintesc că n-am bani.
Din urmă: Stilul e omul, cum s-a zis din vechime; dar mai ales stilul literar e măsura scriitorului adevărat. Căci numai scrisul rafinat la sânge are relevanță, iară scrisul la grămadă e iadul pe pământ al literaturii... Nu am destul spațiu aici spre a lăuda scriitura dlui DAD, remarcabilă printre confrați.
La obiect: am tresărit citind observația cu lăudacii lui Ceașcă, deveniți mari autori religioși. Pe la începutul anilor 90 notam ceva în acest sens. (Nu stau să caut textul ca atare...) Și aveam în minte exemple penibile de politruci literari deveniți șefi de reviste religioase. Pe seama unor fundații de nu cumva chiar sub poala Patriarhiei, dragă doamne! Un Vasile Băran, fără pic de talent, introdus taman la România literară, anume cu scopuri partinice-securistice, insul ce făcea mobilizările la ședințe... Apoi Mihai Negulescu, fost redactor la Luceafărul eugenbarbian, devenit red.șef la Cravata roșie, la Cutezătorii. Un alt red.șef ce-i scria textele lui Ceașcă...Atâția alții ce-mi făceau greață, de-acum militând din rărunchi pentru dreapta ortodoxie a neamului. Grețos la culme...
Și m-am pomenit povestindu-i Lidiei despre Popa Ilie din com. Cireașov. Om simplu, rămas țăran, în genul tolstoian, am apucat cu el și doi ani de religie la primară. Mort pretimpuriu, din cine știe ce boală neîngrijită, tot țărănește. Înlocuit pentru câțiva ani de un preot basarabean, căci preoții de dincolo de prut primiseră Ordin de evacuare, cum arăt în Veneticii, știind Antonescu ce ar fi pățit la venirea sovieticilor. Ai mei parcă înfloriseră, inclusiv unchiul Mihail, fost ofițer, fost deținut politic... Dar basarabeanul s-a pensionat, i-a urmat un popă tinerel, mai bine zis prematur, inconsistent omenește, trimis de la centru, mic, burtos, un scelerat. Odată m-am nimerit cu el în tren și mi-a mărturisit, lăudându-se, vrând să mă acroșeze, că este membru de partid, din convingere etc. Cu sinceritatea-mi adolescentină, n-am putut să nu-i arăt întregul meu dispreț. Era însă un ins de-adreptul abominabil, nu se sinchisea de nimic. Și probabil turna tot ce afla la spovedanii și altfel. Tot prin anii 90 s-a publicat o listă nesfârșită cu preoți securiști trimiși de statul român în SUA. Ce să mai spui?! Că la noapte e Învierea. În pofida acestor hecatombe, ca tot omul, simt nevoia imperioasă de a crede. Ajută, Doamne, necredinței mele! Ion Lazu
Mă bucur să citesc o spovedanie gen Ion Lazu. Ai cred că a scăpat din Infernul lui Dante și, în sfârșită, se bucură că poate gusta bucuria unui colțișor de Rai ! Habar n-am dacă, prin profesia de bază, e ghicitorul în pietre pomenit de Mircea Eliade! De-ar fi așa, l-aș ruga să le mai învârtească o dată, și-apoi să citească tare ce i se arată : chiar, vremurile de acum sunt cele curate, încât putem să ne bucurăm ? Dacă așa le vede ,atunci e bai mare cu lentilele pe care le poartă în fața sticlei pe care scapără numai zăngănit de cătușe de pe mâinile preacurate ale făcătorilor acestor vremuri, pe care ni le închipuisem izbăvitoare...și nicidecum mai distrugătoare decât apocalipsa ! Stimate domn Lazu, ce valoare are pentru Dvs faptul că azi sunteți scriitor? Câte pițule mai dă cineva pe Dvs ? Și-atunci, despre vorbim sau
prefăcându-ne că vorbim vă închipuiți că și orbim încât nu vedem ruinarea ce se întâmplă în jur încât Românica s-a întors de unde plecase, adică la sfânta civilizație rurală, cea sigur născătoare de sărăcie și sărăntoci...
Trimiteți un comentariu