Poet de primă mărime al generaţiei ’80, nominalizat la Marele Premiu Eminescu în
ultimii doi ani, dar şi laureat a numeroase alte premii, Liviu Ioan Stoiciu
scrie şi dramaturgie, publicistică, memorialistică, dar şi roman, precum alţi
poeţi ai generaţiei sale: Adrian Alui Gheorghe, Nichita Danilov, Gellu Dorian,
Ştefan Mitroi, Mircea Cărtărescu, Octavian Soviany… Recent, lui Stoiciu i-a
apărut romanul Vrăjmaş (Polirom, 2014), unul masiv, de peste 500
de pagini, de strictă actualitate, unul cu o textură densă, numit de autor
„roman eseistic” şi „jurnal-experiment”. Eticheta este exactă, „eseismul”
cărţii fiind dat în primul rând de intertextualitatea ca tehnică principală,
romanul fiind presărat cu numeroase texte de pe internet privitoare la ocultism
şi esoterism, bine articulate în ansamblu, nelăsând nicicum impresia de
lipituri, dar şi dând imaginea generală de enciclopedism.
Un rezumat al romanului se află pe coperta a IV-a: „Iordache, absolvent
de geografie repartizat ca profesor într-o comuna din Oltenia, e nemulţumit de
viaţa pe care o duce şi se călugăreşte. După o aventură de o noapte cu o
străină va părăsi însă mănăstirea, fiindcă amintirea păcatului nu-i da pace.
Îşi găseşte liniştea mult dorită alături de Oana, o tânară văduvă frumoasă şi
bogată, însă la un moment dat citeşte pe Internet tot felul de teorii esoterice
şi pseudoreligioase. Curând, Iordache începe să creadă că e vizitat ba de înger,
ba de diavol. Mai mult, are convingerea că este controlat prin telepatie de un
misterios personaj din Bucuresti, Ivan, un jurnalist pe care sentimentul
ratării îl împinge spre esoterism. Aşadar, îşi părăseşte iubita însărcinată şi
se refugiază pentru scurtă vreme la altă mănăstire, apoi urma i se pierde.
Plecată în căutarea lui Iordache, Oana ajunge să-i împărtăşească neliniştile,
iar în mintea ei încolţeşte bănuiala că fiul pe care urmează să-l nască ar
putea fi o întrupare a diavolului…”
Din aceste rânduri, ai putea înţelege că
Iordache este personajul principal, personajul-nucleu în jurul căruia se rotesc
toate celelalte. Dar, nu e deloc aşa. Structura romanului este alcătuită din
capitole scurte purtând alternativ numele celor trei eroi: Iordache, Ivan,
Oana. Dar, pe la pagina 200 Iordache dispare complet din peisaj, după un episod
de roman poliţist, retrăgându-se undeva
în Grecia unde nu mai este urmărit narativ. Restul de 300 de pagini cuprinde
destinele Oanei şi al lui Ivan; Oana este prezentată prin activitatea ei de zi
cu zi, cu trăirile sale, iar Ivan printr-un jurnal la persoana a treia.
Acţiunea se petrece în câteva luni ale anului 2012, în preajma „apocalipsei”
profeţită de unii şi de alţii, ziarele, televiziunile şi mai ales internetul
fiind pline de ştiri privitoare la „sfârşitul lumii”. Într-un foarte scurt
episod, aflăm că Oana a fost iubita lui Ivan la un moment dat. Avem de-a face
deci şi cu un involuntar triunghi amoros, care nu reprezintă o miză, fiind
destrămat aproape din faşă.
Aş zice, dar, că personajul principal este Ivan, prezentat printr-un
jurnal la persoana a treia, acesta fiind în mare parte un alter ego al autorului, gazetar în vârstă de 62 de ani, obsedat permanent
de accesul la o „lume paralelă”, de descoperirea unui mod de a comunica în
vreun fel cu aceasta „să fie ajutat de o structură extraterestră să devină
cineva”, de o „entitate de Dincolo”, visează la o autodepăşire cu ajutorul
minţii sau inimii. Cu atât mai mult cu cât internetul este plin de ştiri
privitoare la preconizata apocalipsă din 21 decembrie 2012. Dar, la fel de
obsedat este de existenţa „Vrăjmaşului”, a diavolului care îl tot ispiteşte.
Acţiunea cărţii se petrece timp de câteva luni, între 5 septembrie şi 30
decembrie 2012 (după datarea jurnalului lui Ivan), alternând rătăcirile şi
căutările lui Iordache cu trăirile Oanei care-şi „hrănea singură nefericirea,
îi plăcea să fie dependentă de propria nefericire” şi cu obsesiile permanente
ale lui Ivan. La un moment dat, Ivan vizitează cetatea Alba Iulia şi descrie în
jurnalul său o atmosferă misterioasă unde are parte de o întâmplare aproape
absurdă şi unde speră încă o dată să treacă în universul paralel la care numai
cei aleşi au acces. Sunt poate cele mai frumoase pagini ale cărţii, de o atmosferă
postromantică, încheiate cu un fel de sinteză a obsesiilor lui, una resemnată:
„Dumnezeu aşteaptă de la el să intervină esenţial, să repare ceea ce e stricat
în lume, dar pentru asta trebuie să fie inspirat, să fie lăsat să treacă Dincolo,
în viitor, să ceară ajutor, să îndrepte lucrurile. E gata să se predea, nu mai
are nimic un rost pentru el, a ajuns la vârsta resemnării definitive, nu a
înţelepciunii. Nu mai vrea să aibă de-a face cu creierul lui, care nu-l ajută
să se concentreze destul…”
Dar finalul romanului este concentrat pe Oana, pe psihoza ei: „Oana are
probleme, i-a spus o colegă: tu ai o nevroză împotriva destinului. Fiul ei ar
putea fi Antihristul prevestit? E exclus – dar dacă a rămas gravidă cu
Diavolul? – Iordache fiind Diavolul… Va trebui să se adreseze unui psihiatru?”
Şi dacă Liviu Ioan Stoiciu nu-şi cataloga singur romanul drept
„jurnal-experiment”, critica tot ar fi făcut-o. După cum poezia lui este un
experiment datând de peste patru decenii, deosebindu-se net de tot ce s-a scris
înainte, dar şi de poezia congenerilor săi, nici proză/roman n-ar fi putut
scrie în stil tradiţional. Care sunt caracteristicile acestui experiment e mult
de discutat. Preocupările cotidiene (ale romancierului) de cititor şi de
comentator (v. blogul lui ţinut de LIS ani de zile, cu o acribie de scrib din
Egiptul antic, până la reinstalarea la Cotroceni a lui Traian Băsescu împotriva
evidenţei votului negativ a majorităţii românilor), de diarist-martor al vremii
sale, cu tot ce preocupă lumea în vremea noastră, a exploziei informaţionale
date de reţelele de socializare de pe internet, toate acestea sunt topite în
romanul Vrăjmaş, roman care nu ştiu
să aibă vreun model de până acum, dar care nici nu cred că va deveni model pe
viitor. Spre deosebire de poezia sa experiment pe care încă o mai scrie după
atâtea decenii, cu schimbări mai mult sau mai puţin semnificative, romanul
acesta nu pare a mai putea fi repetat în formulă nici măcar de Liviu Ioan
Stoiciu, nici tematic, nici ca formulă narativă.
4 comentarii:
Magia Sf. Paști... Hristos a înviat! Ce surpriză binecuvântată, ce suflet ales: îți mulțumesc iubite DAD, n-am cuvinte, bunăvoința ta mă îndatorează. Te îmbrățișez.
E cronica din Arges, care a aparut in joia mare. Sarbatori fericite si tie si familiei! Cu drag!
Hristos a înviat!
Sărbători fericite, domnule Augustin!
Adevărat a Înviat!
Vă doresc și dvs. o primăvară frumoasă!
Trimiteți un comentariu