Am avut toată viaţa o aversiune faţă de Eugen Barbu. Mi s-a părut un tip grobian şi rău cu program, care a atacat scriitorimea valoroasă a vremii lui, un tip infect şi toxic cât se poate. Şi asta, după ce-i citisem cărţile. Şi m-am jurat - pe la 1980 - să nu-l mai citesc niciodată, fiind robul prejudecăţii că un om imoral nu poate fi un scriitor valoros. Îmi dau seama la 2015 că un Eugen Barbu n-ar fi un scriitor mare dacă n-ar fi fost un om imoral. Acum, pe seară, în Vinerea Neagră, după ce-am făcut drobul (de viţel, că de miel nu-mi dă mâna!) şi după ce-am gătit sarmalele la ceaun în curte, la foc de lemne, m-a apucat un dor de proza lui Eugen Barbu, mi-a trecut puritanismul şi m-am apucat să recitesc Săptămâna nebunilor. Şi mă entuziasmez pe măsură ce citesc. Mă opresc din lectură, pentru a vă reaminti un pasaj savuros:
"Logofetul Caliarh, drept, mut, nemişcând, aştepta ordinele. îşi cunoştea stăpânul şi ştia ce-i trebuia acum, în această noapte măreaţă de iarnă când, deasupra Bucureştilor se aşternuse nuntirea zăpezii. Îl lăsă să se desbrace, ajutându-l cât era nevoie, ţigăncile roabe aduceau de pe cuptoare vasele de bronz, din care ieşeau aburii. Secretarul livonian desfăcuse cufărul cu lucrurile de trebuinţă şi pusese la îndemână săpunurile franţuzeşti târguite din vreme care făceau o spumă trandafirie, şi-l ajuta pe servitor să-i toarne pe spate boerului apă încălzită cât trebuia, să nu-l ardă, dar nici să nu-l înfrigureze. Hrisant stătea gol în faţa lor , fără sfială, avea un trup cu bună mireasmă, subţire, bine proporţionat, cu picioare lungi de atlet şi umeri lăsaţi. Capul blond şi cârlionţat arăta ca al unui efeb. Un uşor strabism al ochilor îndepărtaţi puţin de rădăcina nasului făcea din acest boer tânăr şi de rang un vânat al pohtitorilor ce nu se sfiau să-l înghesuie pe unde apu cau deşi lui nu-i plăceau moravurile turceşti. Îl unseră după aceea cu uleiuri şi cu camfor , îl lăsară să se usuce în faţa sobei de cără midă în care ardeau butucii retezaţi cu dichis ca să lase un jar ca rubinul ce scădea în trepte, cum s-ar topi un fagure la lumina prea puternică a soarelui de vară, iradiind egal o căldură dulce ce te îndemna la somn".
2 comentarii:
L-am evocat pe EB în confesiunile din Himera literaturii. Animator inspirat / providențial la acel moment al Cenaclului Labiș, nimerit apoi pe mâini neîndemânatice, ca să nu spun mia mult. L-am citit cu admirație. I-am pus placă memorială și figurază cu cinste în Calendarul scriitorilor români, 2014. Am mici rezerve la utilizarea cuvântului genial. Și devin suspicios la afirmația că a avea geniu echivalează cu a fi infam etc. Pot furniza la iuțeală, căci e o problemă la care am rămas mereu sensibil, o lungă listă de scriitori/oameni de cultură de-ai noștri, mai înzestrați decât EB, dar care și-au făcut o religie din a nu schița un singur pas înapoi ca oameni demni și de caracter. Azi-noapte am lăsat din mână, recitită la literă, cartea lui Onisifor Ghibu: Oameni între oameni. Nu reiau aici, deși ar merita cu prisosință, numele de la Cuprins. Dar mă gândesc la Eminescu, la Pârvan, la Sextil Pușcariu, la George Enescu, la Vasile Voiculescu, la Mircea Vulcănescu, la Lucian Blaga, la atâți alții - și vorba humuleșteanului, la simpla lor evocare îmi tresaltă inima de bucurie. Sărbători fericite!
Ion Lazu
Aveţi dreptate, în fond. Am exagerat puţin şi într-o direcţie, şi în cealaltă. Genial - mai mult stilistic, decât din alte puncte de vedere literare. În privinţa cealaltă, EB e unic. Personaje fpără caracter, autor infam. Deşi eu am fost zeci de ani adeptul ideii că un scriitor mare nu poate fi imoral. Îmi amintesc celebra scenă povestită de Al. George, cu EB, oferind o masă copioasă la restaurantul Podgoria de pe Bd. Magheru, în care le-a spus invitaţilor :"Domnilor, eu de azi m-am hotărât să fiu ticălos..."
Trimiteți un comentariu