vineri, 14 martie 2014

Nostalgii

Am şi eu, recunosc, nostalgii după "epoca de aur". În primul rând, nostalgii legate de Casa Scriitorilor de pe Calea Victoriei 115, unde se afla şi celebrul restaurant al scriitorilor.

Acolo, mergeam ori de câte ori treceam prin Capitală, deşi în mod normal n-aveam acces, nefiind membru al USR. Ei, dar mă introducea unul sau altul dintre membri. Şi era normal să nu ai acces, pentru că preţurile la mâncare şi băutură erau cele mai mici din Bucureşti, subvenţionate special pentru poeţi, prozatori şi critici. Dar, eu mai intram, totuşi.  Spre deosebire de Arghezi, de pildă, care imediat după ce i se dăduse din nou drept de semnătură la sfârşitul "obsedantului deceniu", a fost omagiat la Academie. Şi trecând el, "cu bastonul prin Bucureşti", prin faţa Casei Scriitorilor şi auzind forfotă acolo, a vrut să intre. Dar vigilentul portar l-a oprit pe scări. "Domnu', unde mergeţi?" "Păi, la restaurant, şi eu!" "Ei, nu se poate! Aici nu intră decât domnii scriitori!" "Da?!, a zis poetul, atunci te rog să mă ierţi!" Şi a făcut cale-ntoarsă.

Îmi aduc aminte de o descindere de câteva ore în toamna lui 1978, când am primit premiul revistei Luceafărul pentru proză. Am sărbătorit acolo. Îmi amintesc foarte bine că la prima masă din restaurant se aflau Eugen Jebeleanu, Marin Preda şi Ileana Mălăncioiu, masă deranjată din oră-n oră de Nicolae Velea, euforic fiind, care mergea să-i spună lui Preda că i-a copiat personajele lui "sucite". Şi cum, ca orice local public, restaurantul trebuia să se închidă la ora 22,00, după această oră apărea în uşă portarul de noapte şi-şi spunea poezia în poziţie de drepţi: "Domnilor scriitori, restaurantul s-a închis, vă rog să mergeţi spre casele dvs.!" Comeseanul meu, prozatorul Gheorghe Suciu, cel care se bătuse să iau premiul de proză alături de Mircea Nedelciu, mă întreba dacă am vreo monedă de aluminiu de 5 lei. Aveam. Îmi spunea că atunci când trece portarul pe lângă noi să-i dau o monedă. Mă înroşeam până-n vîrful urechilor de jenă, dar îl mituiam pe portar care-mi şoptea un "mulţumesc!" solemn şi ne mai păsuia câteva zeci de minute... Şi o luam de la capăt cu altă monedă.

Tot de la Casa Scriitorilor am amintiri cu Grigore Hagiu, cel mai generos dintre convivi, care-şi lăsa câteodată tot salariul acolo, cinstind pe unul, pe altul. Dar, am amintiri şi cu Petre Stoica, tovarăş de petrecere la fel de elegant şi de generos şi de înţelept ca şi poetul cu acelaşi nume.

Cel mai zgomotos poet era în, tot restaurantul, Tudor George, fost rugbist în naţionala României, om de peste o sută de kilograme, care intra cam pe la ora 15,00 în locantă şi saluta răcnind vesel: "Un salut din vechea Troie: Ahoe!" De altfel, aşa era cunoscut, sub numele ăsta, de Ahoe. El mai striga din când în când: "Trăiască Uniunea Sovietică/Care ne deretică!" Când treceai pe lângă masa lui spre toaletă, te agăţa: "Tinere, dai o sticlă de vin?" "N-am bani, domnule George", te scuzai tu. "N-ai bani? Atunci, dau eu". Şi striga peste mese: "Miţi, te rog să dai o sticlă de vin tânărului meu prieten, o plătesc eu!"

Cum în anii 60-80, autorii de cărţi erau plătiţi boiereşte de la Fondul Literar, dar şi colaboratorii la revistele Uniunii, în fiecare zi trei-patru scriitori cam dădeau de băut la întâmplare la câte jumătate de restaurant. De aceea, umbla o vorbă: Casa Scriitorilor este singurul local din Bucureşti unde mergi fără nici un leu, bei, mănânci şi pleci şi cu o sută de lei de taxi!

5 comentarii:

Ioan Viştea spunea...

Excelente, frumoase şi spumoase amintiri care e şi normal să îmbrace haina nostalgiei. Mai ales azi când puţini se mai pot "lăuda" că au întâlnit, faţă la faţă,o întreagă pleiadă de scriitori pe care cei mai mulţi îi sorbeau doar din cărţi, necum din priviri sau... pahare! Şi tot azi cred că Ahoe şi-ar fi luat inima-n dinţi şi-ar mai fi găsit o rimă potrivită la Imperiu. Ceva cam de felul: Trăiască noua Uniune Sovietică/Mare şi eretică!

Augustin spunea...

Sunt sigur că i-ar fi plăcut lui Ahoe distihul tău!

ștefan s. spunea...

Ehei! trăiau bine scriitorii de altădată...

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Ce frumos! După 1989, un poet ( Cristian Şişman?) a murit de foame. Pe cei pe care îi evoci i-am citit. Aş fi vrut mult să-l cunosc pe Gheorghe Suciu, a cărui proză faulkneriană îmi plăcea la nebunie. Ştiu şi acum pe dinafară fragmentele publicate de el în "Luceafărul". Şi am căutat ani în şir "Botează-mă cu pământ", până am găsit-o într-o bibliotecă publică. Am înţeles că a murit. Ştii cumva cum a sfârşit?

Augustin spunea...

Romanul "Botează-mă cu pământ" a fost cartea cu nr. 1 a noii serii a Editurii Cartea Românească. Omul Gheorghe Suciu era minunat! Eu îi trimiteam proze lunar lui Nicolae Velea, cu scrisori elogioase, iar acesta nu citea nimic, nimic, nimic, Dumnezeu să-l ierte. Suciu citea scrisorile adresate lui Velea şi mă publica el şi se bătea să-mi dea premiul revistei. De câte ori poposeam în Bucureşti, mă lua să dorm în blocul lui spaţios din Militari, pe scara aceea locuind şi Dan Laurenţiu, Dorin Tudoran, Cezar Ivănescu, Mircea Micu etc. Gheorghe Suciu a murit în anii '90 şi-l regret pentru totdeauna. A sfârşit dintr-o boală de colon. Dumnezeu să-l odihnească în cel mai luxuriant colţ al Raiului!