Scriitorul reşiţean Gheorghe Zincescu
şi-a început aventura de scriitor ca poet, a continuat-o ca nuvelist, iar în anul
abia trecut a publicat un roman foarte interesant: Proprietăţi în Paradis (Editura TIM, Reşiţa, 2013). Prima impresie după lectură e aceea că Zincescu
este un prozator viguros, care nu scrie neapărat la inspiraţie, ci se aşează
temeinic la masă şi scrie inginereşte, ridică precum un arhitect construcţia
epică, atent la fundaţie, la structura de rezistenţă, dar şi la detalii, la
orice amănunt. De altfel, trebuie spus de la început că romanul e chiar
luxuriant, încărcat cu exces de amănunte, având un ritm în două viteze: lent şi
domol; precum firea bănăţeanului, aş zice. Lectura unei asemenea cărţi nu e
lesnicioasă.
Apreciam însă mai sus că e vorba de un
roman interesant. Ei bine, originalitatea lui constă în faptul că e scris pe
linia subţire ca un fir de păr care desparte abia perceptibil realul de
fantastic, logicul de absurd, ba acestea coexistând adesea într-un registru
unificator firesc. Jocul acesta de echilibristică între două lumi îi e la
îndemână autorului/naratorului, el notând la un moment dat, programatic parcă:
„Niciodată nu ştim ce se întâmplă în visele noastre după ce ne trezim şi ne
rupem din firul lor, după ce ieşim dintr-un destin mai adevărat şi mai adânc
decât banalitatea asta pe care o numim realitate…”
Compoziţia romanului e una barocă,
trecerea de la real la fantastic se face atât de firesc că cititorul intră în
jocul naratorului fără a sta pe gânduri, după cum se trece pe nesimţite în
naraţiune de la persoana întâi la persoana a treia şi înapoi. Dacă Tzvetan
Todorov găsea că „fantasticul provine din ezitarea cititorului intre alegerea
unei soluţii raţionale si a unei soluţii supranaturale”, aici cititorul nu are
această ezitare. Fantasticul acesta nu pare o rupere de real, ci se încadrează în el,
face parte integrantă din el. Realitatea ajunsă la o limită alunecă în
fantastic. E adevărat că asta se întâmplă în primele 14 din cele 20 de capitole
ale cărţii, finalul fiind preponderent fantastic. Fantasticul din Proprietăţi în Paradis reprezintă,
altfel spus, paranteze ale realului
descris cu lux de amănunte.
Aventura de câteva zile ploioase a lui
Cornel Teodorescu trimite şi la
Macondo, satul izolat de lume, trăind prin el însuşi, şi la Maestrul şi Margareta
(v. petrecerea de la Castel,
cu personajele ei insolite, printre care o pisică „suplă cu un coşuleţ de
răchită pe braţ…”), şi la Kafka;
dacă fantasticul reprezintă parantezele la real, absurdul reprezintă paranteze
la fantastic. „Vinovăţia” nevinovatului Teodorescu vine din absurdul de
sorginte kafkiană. Dar, nu e vorba doar de „vinovăţia” pe baza căreia e
ameninţat, nu doar aceasta trimite la absurd, dar toate întâmplările prin care
trece personajul de la descinderea lui în satul şvăbesc din câmpia bănăţeană:
conflictele surde cu primii întâlniţi, apariţia de nicăieri a unui purcel în
curte, apariţia femeii rănite, intenţia unuia de a-i demola casa etc. Eroul
narator suferă o transformare netă de-a lungul perioadei cât adastă în satul
său natal, din visător (nu doar „de vise” precum Iosif din Vechiul Testament) devine un luptător adevărat, gata să(-şi) facă
dreptate. Naraţiunea face referiri subtile la democraţia românească originală
de astăzi. Şi e bine că nu le face la modul direct şi grosier pentru că astfel
cartea poate fi citită nu doar de cineva din România, dar şi de cititori de
aiurea, necunoscători ai realităţilor noastre balcanice. Degradarea unei zone
şvăbeşti, golită samavolnic de locuitorii ei şi ocupată abuziv de o etnie
conlocuitoare poate fi la o adică o realitate de oriunde adaptată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu