Îşi aştepta sfârşitul între ruinele Cetăţii Poenari de pe vârful muntelui care
străjuieşte Argeşul. Privea cu speranţă, cu jind, stelele, aşteptând răbdător
să cadă cea care-i aparţinea. I se înceţoşează ochii de atâta aşteptare. La un
moment dat, plecându-şi – de oboseală – privirea, l-a văzut nu într-o
stea căzătoare, ci în săgeata urcătoare a unei lostriţe din apa de cristal a
râului…
*
O casă de scriitor fără bibliotecă este ca o mănăstire fără icoane şi fără
stareţ. Dar, o casă de scriitor fără diverse băuturi rătăcite prin rafturi,
debarale, dulapuri, la vedere sau dosite bine, e ca un bar cu filosofi şi
moralişti ţinând teoria ascetismului cel mai strict. La acestea două, casa
scriitorului e musai să aibă într-un ungher ochiul mereu treaz al morţii căruia
să nu-i scape nimic, dar nimic…
*
Ochii vii ai morţii urmărindu-ne de sub broboada neagră de lână pufoasă.
*
De pe patul de suferinţă, s-a rugat la Domnul să-l mai păsuiască o zi, doar o zi. Şi în
acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zâmbind tâmp în tavan. N-a mâncat,
n-a citit, n-a iubit, n-a vorbit cu nimeni, nici măcar n-a visat şi n-a gândit.
S-a uitat 24 de ore zâmbind candid la tavanul opac până a făcut hâc! Şi gata…
*
Dimineaţa, în fiecare început de zi, are cel mai acut sentimentul sfârşitului,
sfârşitului de zi, sfârşitului…
*
Trăia cu bucurie. Simţea mereu nevoia să dea mâna şi să îmbrăţişeze oamenii pe
stradă, pe stadioane, în spaţii mai mici sau mai largi. Din zi în zi, tot mai
puţini îi acceptau efuziunile. Şi atunci dădea mâna cu sine însuşi şi se
îmbrăţişa pe sine însuşi. Iar într-o joi în zori, în îmbrăţişarea de sine a
simţit nişte oase străine, nişte piele străină, nişte braţe care i-au răspuns
disproporţionat la îmbrăţişare, atât de disproporţionat că l-au sugrumat ca
pe-un nimic. Era joi în zori.
*
Bătrânul conte Lev Tolstoi: „Viaţa e vis, moartea e deşteptare”.
*
Deasupra mormântului lui Teofan cel bătrân, în anumite nopţi de vară, joacă
flăcări: „În acest mormânt e îngropată o comoară de aur!” zice câte unul avid
de o bunăstare de azi pe mâine, pe poimâine. „Aş! le răspunde vigilentul paznic
al cimitirului. Aici zace comoara de înţelepciune a sufletului robului Teofan.
Nu profanaţi!”
*
Cu simbolurile morţii trebuie să fim grijulii cât se poate. La mine în sat, cel
care trece pe uliţă îmbrăcat în roşu în timpul priveghiului cuiva, va fi trecut
în cartea „evenimentelor” din ultimele cinci sute de ani. Trei pupeze deputate
s-au îmbrăcat în alb complet, ca nişte mirese ale nunţii mizeriei româneşti cu
marasmul, în timpul cuvântului premierului chinez în Parlamentul de pe
Dâmboviţa. Cum la asiatici albul e doliu, cele trei codobaturi blonde vor intra
în istoria diplomaţiei de la Beijing.
*
Să te plimbi în amurg pe străduţe pustii, prin parcul singuratic, pe la liziera
pădurii, atent, până la evitarea oricărui pericol, mai ales până la evitarea
ultimului pericol…
*
Sfârşitul unei femei care a condus, a dominat o mică lume de bărbaţi, a
devorat-o cu floarea ei carnivoră dintre coapse… Acum, pe canapeaua de moarte –
zădărnicie, tristeţe obosită, dezamăgire…
*
Cu cât ne vedem mai mult ca nişte morţi viitori, cu atât mai puţin suntem nişte
morţi în viaţă.
*
La poarta neagră a neantului, paznicul cărunt armat cu mii de chei de jur
împrejurul mijlocului lui. La chei te uiţi, la mulţimea lor, ultima ta speranţă
deşartă.
*
„Numele!” te somează îngerul-cerber. „Ai nume de sfânt? te mai întreabă el.
Dacă nu, unde te înghesui aşa, unde dai buzna?” Privirea de gheaţă a
îngerului-cerber…
*
Fiecare dimineaţă este mahmureala după beţia temporară a morţii…
*
Se plimba liniştit pe malul Herăstrăului, admira bărcile, vegetaţia, doar că un
miros ciudat îl urmărea pe alei. La un moment dat, ea i-a pus mâna încet pe
creştet şi cu viguroasă tandreţe i-a zis: „Vom fi împreună pe veci!” Medicii au
conchis a doua zi, la necropsie: „hemoragie cerebrală spontană şi severă”.
*
Plictisul de duminică seara – domesticul neant de aur şi de argint.
*
Borges: „De dincolo de moarte vom şti, poate,/de-am fost cineva ori doar
cuvânt”. Ei, măcar cuvânt să rămână din noi.
*
O sun la 7,30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din
Podişul Mehedinţi. A strâns, îmi spune, un sac de ghindă pentru porc, o plasă
de ciuperci pentru ea şi se pregăteşte să-şi pună în spinare un salcâm pentru
iarnă. O cert de la distanţa de 250 de kilometri, dar ştiu că aceasta este
modalitatea ei de a se lupta cu moartea şi de a ieşi învingătoare, cel puţin
deocamdată…
*
În fereastra chiliei nu
mai mare decât o batistă, chipul nemişcat al stareţei centenare, uscăţiv, ca o
imortelă cenuşiu-întunecată…
*
Farmecul
sărăciei. Mizeria ca o permanentă anticameră a Morţii celei veşnice.
*
Moartea, zice Ştefan, s-a degradat ca o femeie tânără şi supraponderală rău,
dar care a făcut slăbire rapidă. Îi atârnă pieile ca nişte paraşute căzute prin
copaci.
*
Un om înnebuneşte când devine absurd de logic.
*
Cioran: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar
fi scufundat corabia cu mâna lui”. Ei, dar mai toate personajele din Vechiul
Testament ar fi făcut gesturi asemănătoare, adică sinucigaşe, dacă ştiau ce
s-ar întâmpla de pildă în România anului 2014…
*
Deviză: Nici o zi fără o linie …ferată!
*
Bătrâna călugăriţă n-are oglindă şi-şi zice că e bine că n-are. Acum nici că
i-ar mai trebui. E mai bine, îşi spune, să se privească în geamul ferestrei
chiliei, imaginea îi va fi mai estompată, deci şi mai… acceptabilă. Iar, în
geamul micii chilii, lângă soarele care se canoneşte să pătrundă, nu se
reflectă estompat monahia, ci se vede mult mai limpede ea, cea fără nume şi
fără de sfârşit, fremătând neagră – prin contrast cu soarele – fremătând neagră
în colţul de stânga jos al geamului fumuriu.
*
În amurg, pe faleză, deznădejdea umblă în caleaşcă aurită trasă de cai negri,
cerniţi.
*
- Viaţa, dragă Teofil, ce e viaţa?
- Scurtul şir de întâlniri ratate cu doamna aceea.
- Scurtul şir de întâlniri ratate cu doamna aceea.
*
Moartea – câtă certitudine într-un singur cuvânt!
*
Viaţa
dezbină, moartea uneşte.
(Fragmente din volumul în pregătire Moartea după moarte, apărute în revista on line Prăvălia
culturală din 8 ianuarie 2014).
9 comentarii:
Vreau să citesc dar gândurile mi se duc aiurea... Tânărul nostru premier a fugit, fapt care mă face să mă întreb dacă o să apară şi el în tab?
Apoi, altă întrebare: dacă din mantaua tiranului a ieşit o nouă clasă politică ( folosind formula magică a privatizării) din mantalele conducătorilor postdecembrişti ce o să iasă : doar turme de căpşunari alergând bezmetic prin ue în căutarea păşunilor ? Totuşi, mai bine să citesc, sper să mă simt mai bine în compania morţii.Hm!
Marele paradox: omul trăieşte înspăimântat tocmai de moarte, a cărei menire e să-l izbăvească de grijile vieţii...Hm!!!!
Așteptăm, cu interes, apariția cărții despre moartea noastră cea de toate zilele mai mult sau mai puțin dâmbovițene.
Stimată Catia Maxim, eu nu scriu cărţi despre eternitate şi nici SF. Poate că e cineva pe undeva care lucrează la aşa ceva.,,
Reformulez:))
Curioasă, citesc cu plăcere ce scrieți...
La mulți ani!
Sărut mâna, minunatei prozatoare Catia Maxim!
...După cei mai mulți dintre noi va rămâne doar un singur cuvânt, și nici acela veșnic: un nume înnegrind, pentru o vreme, o cruce!
Ce moarte! ce SF! - în postarea dvs există viață autentică...
Felicitări, dle Augustin!
Spor la scris și în toate!
Mulţumesc! Văd şi de pe blogul dvs. că vă interesează tema. Spor şi dvs!
Da, de când mă știu mă interesează această temă.
În cele din urmă, ăsta-i adevărul: moartea face parte din viața tuturor!
Cât mai multe rânduri pline de viață vă doresc!
Trimiteți un comentariu