vineri, 10 ianuarie 2014

O imortelă cenuşiu-întunecată



         Îşi aştepta sfârşitul între ruinele Cetăţii Poenari de pe vârful muntelui care străjuieşte Argeşul. Privea cu speranţă, cu jind, stelele, aşteptând răbdător să cadă cea care-i aparţinea. I se înceţoşează ochii de atâta aşteptare. La un moment dat, plecându-şi – de oboseală – privirea, l-a văzut  nu într-o stea căzătoare, ci în săgeata urcătoare a unei lostriţe din apa de cristal a râului…
                                                           *
         O casă de scriitor fără bibliotecă este ca o mănăstire fără icoane şi fără stareţ. Dar, o casă de scriitor fără diverse băuturi rătăcite prin rafturi, debarale, dulapuri, la vedere sau dosite bine, e ca un bar cu filosofi şi moralişti ţinând teoria ascetismului cel mai strict. La acestea două, casa scriitorului e musai să aibă într-un ungher ochiul mereu treaz al morţii căruia să nu-i scape nimic, dar nimic…
                                                           *
         Ochii vii ai morţii urmărindu-ne de sub broboada neagră de lână pufoasă.
                                                           *
         De pe patul de suferinţă, s-a rugat la Domnul să-l mai păsuiască o zi, doar o zi. Şi în acea zi, muribundul cel disperat s-a uitat zâmbind tâmp în tavan. N-a mâncat, n-a citit, n-a iubit, n-a vorbit cu nimeni, nici măcar n-a visat şi n-a gândit. S-a uitat 24 de ore zâmbind candid la tavanul opac până a făcut hâc! Şi gata…
                                                           *
         Dimineaţa, în fiecare început de zi, are cel mai acut sentimentul sfârşitului, sfârşitului de zi, sfârşitului…
                                                           *
         Trăia cu bucurie. Simţea mereu nevoia să dea mâna şi să îmbrăţişeze oamenii pe stradă, pe stadioane, în spaţii mai mici sau mai largi. Din zi în zi, tot mai puţini îi acceptau efuziunile. Şi atunci dădea mâna cu sine însuşi şi se îmbrăţişa pe sine însuşi. Iar într-o joi în zori, în îmbrăţişarea de sine a simţit nişte oase străine, nişte piele străină, nişte braţe care i-au răspuns disproporţionat la îmbrăţişare, atât de disproporţionat că l-au sugrumat ca pe-un nimic. Era joi în zori.
                                                           *
         Bătrânul conte Lev Tolstoi: „Viaţa e vis, moartea e deşteptare”.
                                                           *
         Deasupra mormântului lui Teofan cel bătrân, în anumite nopţi de vară, joacă flăcări: „În acest mormânt e îngropată o comoară de aur!” zice câte unul avid de o bunăstare de azi pe mâine, pe poimâine. „Aş! le răspunde vigilentul paznic al cimitirului. Aici zace comoara de înţelepciune a sufletului robului Teofan. Nu profanaţi!”
                                                           *
         Cu simbolurile morţii trebuie să fim grijulii cât se poate. La mine în sat, cel care trece pe uliţă îmbrăcat în roşu în timpul priveghiului cuiva, va fi trecut în cartea „evenimentelor” din ultimele cinci sute de ani. Trei pupeze deputate s-au îmbrăcat în alb complet, ca nişte mirese ale nunţii mizeriei româneşti cu marasmul, în timpul cuvântului premierului chinez în Parlamentul de pe Dâmboviţa. Cum la asiatici albul e doliu, cele trei codobaturi blonde vor intra în istoria diplomaţiei de la Beijing.
                                                           *
         Să te plimbi în amurg pe străduţe pustii, prin parcul singuratic, pe la liziera pădurii, atent, până la evitarea oricărui pericol, mai ales până la evitarea ultimului pericol…
                                                           *
         Sfârşitul unei femei care a condus, a dominat o mică lume de bărbaţi, a devorat-o cu floarea ei carnivoră dintre coapse… Acum, pe canapeaua de moarte – zădărnicie, tristeţe obosită, dezamăgire…
                                                           *
         Cu cât ne vedem mai mult ca nişte morţi viitori, cu atât mai puţin suntem nişte morţi în viaţă.
                                                           *
         La poarta neagră a neantului, paznicul cărunt armat cu mii de chei de jur împrejurul mijlocului lui. La chei te uiţi, la mulţimea lor, ultima ta speranţă deşartă.
                                                           *
         „Numele!” te somează îngerul-cerber. „Ai nume de sfânt? te mai întreabă el. Dacă nu, unde te înghesui aşa, unde dai buzna?” Privirea de gheaţă a îngerului-cerber…
                                                           *
         Fiecare dimineaţă este mahmureala după beţia temporară a morţii…
                                                           *
         Se plimba liniştit pe malul Herăstrăului, admira bărcile, vegetaţia, doar că un miros ciudat îl urmărea pe alei. La un moment dat, ea i-a pus mâna încet pe creştet şi cu viguroasă tandreţe i-a zis: „Vom fi împreună pe veci!” Medicii au conchis a doua zi, la necropsie: „hemoragie cerebrală spontană şi severă”.
                                                           *
         Plictisul de duminică seara – domesticul neant de aur şi de argint.
                                                           *
         Borges: „De dincolo de moarte vom şti, poate,/de-am fost cineva ori doar cuvânt”. Ei, măcar cuvânt să rămână din noi.
                                                           *
         O sun la 7,30 pe mama mea de 79 de ani. Îmi răspunde din mijlocul pădurii din Podişul Mehedinţi. A strâns, îmi spune, un sac de ghindă pentru porc, o plasă de ciuperci pentru ea şi se pregăteşte să-şi pună în spinare un salcâm pentru iarnă. O cert de la distanţa de 250 de kilometri, dar ştiu că aceasta este modalitatea ei de a se lupta cu moartea şi de a ieşi învingătoare, cel puţin deocamdată…
                                                           *
              În fereastra chiliei nu mai mare decât o batistă, chipul nemişcat al stareţei centenare, uscăţiv, ca o imortelă cenuşiu-întunecată…
                                                           *
         Farmecul sărăciei. Mizeria ca o permanentă anticameră a Morţii celei veşnice.
                                                           *
         Moartea, zice Ştefan, s-a degradat ca o femeie tânără şi supraponderală rău, dar care a făcut slăbire rapidă. Îi atârnă pieile ca nişte paraşute căzute prin copaci.
                                                           *
         Un om înnebuneşte când devine absurd de logic.
                                                           *
         Cioran: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că şi-ar fi scufundat corabia cu mâna lui”. Ei, dar mai toate personajele din Vechiul Testament ar fi făcut gesturi asemănătoare, adică sinucigaşe, dacă ştiau ce s-ar întâmpla de pildă în România anului 2014…
                                                           *
         Deviză: Nici o zi fără o linie …ferată!
                                                           *
         Bătrâna călugăriţă n-are oglindă şi-şi zice că e bine că n-are. Acum nici că i-ar mai trebui. E mai bine, îşi spune, să se privească în geamul ferestrei chiliei, imaginea îi va fi mai estompată, deci şi mai… acceptabilă. Iar, în geamul micii chilii, lângă soarele care se canoneşte să pătrundă, nu se reflectă estompat monahia, ci se vede mult mai limpede ea, cea fără nume şi fără de sfârşit, fremătând neagră – prin contrast cu soarele – fremătând neagră în colţul de stânga jos al geamului fumuriu.
                                                           *
         În amurg, pe faleză, deznădejdea umblă în caleaşcă aurită trasă de cai negri, cerniţi.
                                                           *
         - Viaţa, dragă Teofil, ce e viaţa?
         - Scurtul şir de întâlniri ratate cu doamna aceea.
                                                           *
         Moartea – câtă certitudine într-un singur cuvânt!
                                                           *
         Viaţa dezbină, moartea uneşte.
                                                           
(Fragmente din volumul în pregătire Moartea după moarte, apărute în revista on line Prăvălia culturală din 8 ianuarie 2014).

9 comentarii:

Anonim spunea...

Vreau să citesc dar gândurile mi se duc aiurea... Tânărul nostru premier a fugit, fapt care mă face să mă întreb dacă o să apară şi el în tab?
Apoi, altă întrebare: dacă din mantaua tiranului a ieşit o nouă clasă politică ( folosind formula magică a privatizării) din mantalele conducătorilor postdecembrişti ce o să iasă : doar turme de căpşunari alergând bezmetic prin ue în căutarea păşunilor ? Totuşi, mai bine să citesc, sper să mă simt mai bine în compania morţii.Hm!

Anonim spunea...

Marele paradox: omul trăieşte înspăimântat tocmai de moarte, a cărei menire e să-l izbăvească de grijile vieţii...Hm!!!!

Catia Maxim spunea...

Așteptăm, cu interes, apariția cărții despre moartea noastră cea de toate zilele mai mult sau mai puțin dâmbovițene.

Augustin spunea...

Stimată Catia Maxim, eu nu scriu cărţi despre eternitate şi nici SF. Poate că e cineva pe undeva care lucrează la aşa ceva.,,

Catia Maxim spunea...

Reformulez:))
Curioasă, citesc cu plăcere ce scrieți...
La mulți ani!

Augustin spunea...

Sărut mâna, minunatei prozatoare Catia Maxim!

ștefan s. spunea...

...După cei mai mulți dintre noi va rămâne doar un singur cuvânt, și nici acela veșnic: un nume înnegrind, pentru o vreme, o cruce!

Ce moarte! ce SF! - în postarea dvs există viață autentică...

Felicitări, dle Augustin!
Spor la scris și în toate!

Augustin spunea...

Mulţumesc! Văd şi de pe blogul dvs. că vă interesează tema. Spor şi dvs!

ștefan s. spunea...

Da, de când mă știu mă interesează această temă.
În cele din urmă, ăsta-i adevărul: moartea face parte din viața tuturor!
Cât mai multe rânduri pline de viață vă doresc!