Mihai Barbu este
profesor, scriitor, istoric literar, doctor în litere cu o teză de o
originalitate frapantă despre Ion D. Sârbu, doctorat trecut la o universitate
celebră – Babeş-Bolyay din Cluj – şi,
de zeci de ani, cel mai important animator cultural din Valea Jiului. Şi
totuşi, Mihai Barbu nu se jenează să scrie permanent (şi) reportaj; reportaj literar,
e adevărat, gen dispărut de ani mulţi, din păcate, de pe scena literaturii
române contemporane. Bun observator al realităţii imediate şi la fel de
prodigios memorator al vremurilor româneşti trecute, Mihai Barbu scrie reportaj
literar firesc, fără complexe – nici de superioritate, cu atât mai puţin de
inferioritate. Reportajul cultivat de Mihai Barbu este o proză-document, o
proză realistă, una cu personaje reale. De la regretaţii Geo Bogza, Pavel
Perfil şi – mai recent – Constantin Stan, nimeni n-a scris reportaj literar mai
savuros decât Mihai Barbu din Valea Jiului în volumul Cumpăr înţelepciune sau 7x7=44 (Editura MJM, Craiova, 2013). Cele mai multe
dintre aceste reportaje au apărut chiar în revista Argeş din ultimii ani.
Un tragic eveniment din realitatea socialist-comunistă a cruntului
deceniu ’80 – „Acţiunea Autobuzul” - devine subiect cvasi-senzaţional al unui
scenariu marca Mihai Barbu, ajuns în documentare la protagoniştii supravieţuitori
ai teribilei întâmplări, adică direct la sursă, unde nimeni din cei care au studiat
fenomenul n-a mers până acum; în plus, aducând în prim plan lucruri şi fapte
absolut inedite după un sfert de secol. Spre deosebire de reporterii actuali,
agresivi şi porniţi exclusiv pe calea senzaţionalului cu orice preţ, MB
reconstituie fapte şi trăiri din aproape în aproape, treptat, consemnând fără
complexe inclusiv „eşecurile” documentării, acestea făcând parte integrantă din
realitatea autentică.
Mihai Barbu pare a trăi pentru a relata sau consemnează întâmplări
aievea fiindcă realitatea este fascinantă. Acest feed back dă autenticitate scrisului, face ca tonul naraţiunilor să
fie cât se poate de firesc. Nimic strident, nimic forţat, nimic tras de păr în
aceste poveşti de viaţă care - vorba unei emisiuni TV – bate filmul. Pentru MB,
viaţa este un spectacol continuu şi se impune reprodusă în punctele ei
semnificative. Deviza lui ar putea fi: Câtă trăire, atâta descriere! sau
…viceversa: Câtă descriere, atâta trăire! Dacă are o pană de cauciuc la maşină,
reporterul se interesează imediat unde se află în spaţiu şi timp şi, până i se
repară maşina, vizitează împrejurimile, trage de limbă pe localnici, face apel
la memoria istorică şi, la întoarcerea acasă, aşterne un reportaj. Stă cu tine
la masă, la o halbă, pe-o terasă de la Balcic, şi în timp ce discutaţi banalităţi
cotidiene, el deja află lucruri uimitoare despre „Coasta de Argint” pe care le
topeşte într-un reportaj. Dar, el scrie amintiri din copilăria comunistă, din
taberele şcolare, din staţiunile de munte, din recentele călătorii de studii în
străinătate, însemnări de călătorie în ţară şi aiurea, reportajele îmbrăcând
adesea haina jurnalelor sau memoriilor. El ştie bine ce este senzaţionalul şi-l
cultivă cu fervoare, dar nu ca-n tabloide, se poziţionează strategic de el la
distanţa care să-i permită să nu se intoxice, să nu-i strice bunătate de
relatare. MB descoperă senzaţionalul unde ceilalţi din jur nu văd decât banalul
cel mai plictisitor. Aş zice, că MB selectează şi cultivă un senzaţional
livresc şi parabolic, unul al înţelepţilor de totdeauna. De pildă, spicuieşte
dintr-un articol interbelic de-al lui G. Călinescu o anecdotă senzaţională
care-i foloseşte la ilustrarea unor realităţi de azi: „Un om visează că trebuie
să cumpere un bilet în care să joace numărul cutare şi că, astfel, va câştiga,
cu siguranţă, la loterie. Omul se conformează şi, într-adevăr, câştigă. Întrebat
de un amic cum a făcut, omul s-a explicat: Păi, uite cum: am visat că dacă joc
numărul 7x7 câştig. Atunci am zis: 7x7=44. Şi am cumpărat un bilet cu numărul 44”. Iar „divinul” critic trage
concluzia că de multe ori în viaţă, dar şi în viaţa literară, norocul cel orb e
mai important decât ştiinţa.
Sunt memorabile relatările pelerinajelor, „călătoriilor iniţiatice” la Muntele Athos şi la Ierusalim, aici găsind
MB un răspuns la întrebarea de ce merge omul de 2000 de ani la Ierusalim. El oferă drept
răspuns o pildă reţinută din cartea lui Lascarov-Moldoveanu: „Se zice că un
înţelept trăia într-un oraş în care-şi duceau veacul şi mulţi oameni fără
minte. Într-o zi, înţeleptul puse deasupra uşii casei o firmă pe care era
scris: Aici se vinde înţelepciune! Trecând pe acolo unul,
care se credea prea înţelept, a văzut firma şi s-a oprit. Surâse şi, cum era cu
servitorul său, îi dădu câţiva gologani şi-i zise: - Du-te şi cumpără cu aceşti
bani înţelepciune de la negustorul acela! Servitorul merse la înţelept şi-i
ceru înţelepciune. Înţeleptul îi spuse: - Spune stăpânului tău că în tot ce va
face să nu piardă din vedere sfârşitul! Servitorul veni şi spuse acestea stăpânului
său. Omul care se credea prea înţelept rămase pe gânduri. Mergând acasă, începu
a pune în lucrare vorbele ce cumpărase şi văzu că-i aduc mari foloase. Atunci le
scrise cu litere de aur la intrarea casei lui. Ca să fie de folos şi altora…”
Aş zice că Mihai Barbu trăieşte, aşadar, nu
doar pentru a relata cele trăite, dar, iată!, şi pentru a culege înţelepciune
de pe unde merge, de pe unde se preumblă mânat de treburi sau pur şi simplu de
plăcere. Geografia frumoasă a locurilor văzute o dublează – în reportajele sale
- cu istoria savuroasă a celor citite despre locuri şi oameni.
(text apărut în revista Argeş, nr. 1/2014)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu