joi, 23 ianuarie 2014

Crizele literaturii române de azi




Sunt de neuitat zilele începutului de an 1990, când scriitorimea română era înnebunită de fericire pentru că tocmai câştigase libertatea de expresie, o cucerire la care nici nu mai spera vreodată. De-acum, îşi zicea, nimic nu mai stă în faţa scriitorului, totul va fi de partea lui. Va ieşi din sertare o bibliotecă de scrieri cenzurate, apoi va fi zugrăvită în culorile cele mai realiste jumătatea de secol XX aflată sub influenţa silnică a sovietelor, se va face curăţenie în ierarhia literaturii române, se vor aduce valorile la locul lor, inclusiv cele din exil etc. etc. Ei bine, acum, la exact douăzeci şi patru de ani de la entuziasmul general, lucrurile se văd puţin altfel, fervoarea proiectelor a trecut treptat în dezamăgire, iar aceasta într-un fel de resemnare obosită, prăfuită. Ca şi societatea în ansamblu, literatura română actuală trăieşte mai multe forme de criză, create în suită unele, concomitent altele. Vom încerca punctarea unora dintre ele, admiţând că, la o nuanţare, vor mai fi şi altele.

Criza lecturii. În anii ’80, cum ştie orice intelectual român cu vârstă de peste 50 de ani, romancieri ca Marin Preda, Augustin Buzura, D. R. Popescu, Nicolae Breban vindeau ca pe nimic 100 000 de exemplare dintr-un titlu. Poate că unele s-ar fi vândut mult mai substanţial, de n-ar fi existat o hotărâre de sus de tot care limita orice carte la tirajul de 100 000, indiferent de cerere. Acum, un „best seller” nu depăşeşte 1000 de exemplare. (Sigur, aici nu vorbim de „marii scriitori” Mihaela Rădulescu, Tudor Chirilă sau Mihai Găinuşă, care vând zeci de mii de exemplare!). Înregistrăm aşadar cu ochiul liber o criză a lecturii, o cădere de popularitate cât se poate de spectaculoasă. Dar, în continuarea acestei căderi, putem spune că avem de-a face chiar şi cu o criză a lecturii profesioniste, în sensul că mare parte a criticilor de direcţie şi de întâmpinare din acei ani nu mai citesc, nu mai comentează. În afara cazului faimos Gheorghe Grigurcu care încă scrie cronică literară după 50 de ani de activitate critică, ceilalţi au cam pus condeiul în cui, atraşi de mirajul politicii, afacerilor etc. Iar tineretul comentator sosit între timp este încă subţire. La critica de întâmpinare intervin poeţi şi prozatori, devenind cronicari ad-hoc, şi asta în special pentru că dacă tirajele au scăzut de zece-douăzeci de ori, titlurile au crescut exponenţial. De unde observăm, tot cu ochiul liber, că ne confruntăm şi cu…

Criza valorilor. Criza lecturii profesioniste a creat confuzia de valori. Vreo mie de edituri publică într-o veselie generalizată cărţi peste cărţi, 95 la sută dintre ele fiind un fel de prestatoare de serviciu. Au dispărut funcţiile de redactor de carte, de referent, de colegii editoriale. Autorul îşi aduce de regulă cartea tehnoredactată, intră în tipar, plăteşte serviciul făcut de editură/tipografie şi literatura română s-a mai „îmbogăţit” cu un titlu. Iar din cronicile publicate în cele vreo 150 de reviste nu-ţi poţi face nici măcar vag o idee de oarece ierarhie, nici chiar subiectivă. Dacă în anii ’70-80 la un roman bun se scriau în doar 10-15 reviste vreo douăzeci de cronici substanţiale şi asta de cronicari de notorietate, acum la un roman de Breban, de pildă, nu se scriu cinci cronici. Trăiască criza de valori şi mulţii grafomani! pare a fi deviza acestor vremi.

Criza instituţională erodează şi ea cu hărnicie literatura română de azi. Unele instituţii existente înainte de 1989 au dispărut, respectiv centrele de librării şi reţeaua de difuzare a presei centralizată. Poate că multe cărţi s-ar mai vinde cât de cât dacă ar mai exista centrele de librării judeţene care să comande câteva titluri şi astfel cartea ar ajunge în toate colţurile ţării. Aşa, de existenţa unei cărţi sau alteia afli doar dacă ţi-o trimite autorul sau dacă o găseşti la unul din cele două târguri anuale de carte. În privinţa revistelor literare situaţia este şi mai proastă. Nicio reţea particulară nu vrea să difuzeze gazete de literatură. Aşadar, în timp ce unele instituţii eficiente cândva au dispărut, altele întârzie să apară. Astfel, am importat tot felul de instituţii care se potrivesc literaturii române ca nuca-n perete. N-am importat însă instituţia agentului literar. Fără această curea de transmisie dintre autor, editor şi cititor, literatura română poate crea la greu capodopere, că ele vor rămâne în mare măsură anonime.

Criza economică&financiară. Din decembrie 1989, nici cei mai rău-voitori scriitori nu pot spune că ar fi cenzuraţi de cineva în vreun fel. Libertatea cuvântului este absolut garantată. În schimb, scriitorul nu mai are statut, şi asta în primul rând din motive economice şi financiare. În tot timpul socialismului, membrul Uniunii Scriitorilor avea acoperiş deasupra capului şi acces liber la bani, măcar că doar sub forma unor împrumuturi de la Fondul Literar. Sigur că scriitorii de curte Adrian Păunescu şi Eugen Barbu şi alţii ca ei luau grosul, dar şi autori absolut onorabili în epocă luau împrumuturi substanţiale pentru scrierea unei cărţi, împrumuturi care-i scuteau de griji materiale pe termene lungi. Nu mai e cazul acum. E bine că USR încă există, că încă are un sediu şi o conducere, dar din 1949 şi până acum niciodată n-a fost atât de săracă, iar membrii ei mai dispersaţi. E o criză de necontestat. Cultura română în general e subfinanţată. Bugetul Ministerului Culturii începe, an de an, de un sfert de veac cu 0,… la sută. Ce să aştepţi de la un buget care începe cu 0 (zero)? Cultura scrisă are buget desigur de 0,0…! Guvernul Chinei a anunţat că va traduce peste hotare în zece ani un milion de romancieri. Noi nu putem lansa şi promova în lume 20 pe an, iar o ediţie a ediţiilor Eminescu apare la Editura Academiei în…150 de exemplare. O televiziune titra ironic pe burtieră: „Avertisment: în emisiunea aceasta se foloseşte cuvântul cultură!”

Criza de identitate. Literatura română trece şi printr-o criză de tradiţie, ca să zicem aşa. E poate una dintre cele mai grave. Scrierile româneşte nu mai sunt traduse, iar scriitorii nu mai călătoresc în cadrul unor schimburi literar-culturale. Un exemplu mai bun, în acest sens, decât Salonul de carte de la Paris nici că există. Un eveniment la care eşti invitat, ca ţară, o dată la o sută de ani, a prins scriitorimea română scindată, boicotând din interior un eveniment altfel menit de a o scoate în lume. Aici s-ar înscrie şi goana bezmetică după un  Premiu Nobel, pe care-l ratăm an de an de o sută de ani şi-l vom rata la infinit pentru că nu ştim să-l abordăm realist şi pentru că cei îndrituiţi să-l câştige ori sunt incorect political, ori sunt susţinuţi fără discernământ şi cu exces de zel, ori când îl vor primi (prin absurd), la cuvântul de mulţumire se vor declara americani, germani sau de alte naţionalităţi ori îi vor împroşca pe adversarii lor, în loc să ţină un discurs umanitar. Şi am o bănuială că Juriul de la Academia Suedeză ştie aceste lucruri. Nu mai trebuie lungită discuţia pe tema altfel dovedită a crizei de identitate a scriitorului român. Trăgând o concluzie: o literatură care nu are un Nobel în 113 ani de la instituirea lui nu are legitimitate, nu are identitate.
 (text apărut în revista Argeş, nr. 1/ianuarie 2014)

9 comentarii:

Popa spunea...


Domnu' Doman

Am citit cu placere acest text.
Felicitari pentru radiografie.

Despre ce a fost cunoastem cate ceva, dar care va fi reperul de judecata al valorii la care scriitorii vor sa se raporteze , si in ce perimetru, e interesant de aflat.


Te astept la o bere

Anonim spunea...

Pare-mi-se că,în crizele literaturii şi implicit ale culturii, cireaşa de pe tort ar fi ascunderea lui Eminescu în ziua culturii, idee ce nu putea fi demnă decât de un simeon stâlpnicul! Numai de pe vârful stâl- pului se poate proceda la o ori- nală aducere la acelaşi numitor cu turma a excepţiei!
Şi-atunci, ce ne-ar mai putea mira,
domnule Doman? Hm!

Tudor Cicu spunea...

Domnule Augustin: Înainte de 1989 scriitorul trebuia să îndure o lungă tăcere pentru a vorbi. Cititorul (în lipsa internetului și a revistelor de tot felul) - chiar se citea în draci -, cititorii își împingeau scriitorii spre podiumul care le era rezervat. Acum?! Cine mai citește? Liviu Ioan Stoiciu, într-un eseu scris, consimte că nu mai avem cititori, iar Adrian Alui Gheorghe, ne spunea la Piatra Neamț, că fiecare poet își are doar cititorul său. Întrebările lui Hamlet sunt mai tăioase acum, ori că azi conștiința noastră ne este manipulată de diversitatea TV-urilor și "clănțăneala" care ne ia mințile la toți? La semnele unei astfel de crize ar trebui să ne răspundă un Eugen Simion, Nicolae Manolescu ori Daniel Cristea Enache. Îi vedem (rar, ce-i drept) pe Liiceanu și Pleșu, frunzărind cuvinte și mestecând la vorbe, în singurătatea lor, pe posturi TV. Despre cititor nu se suflă un cuvânt. Ce spunea oare părintele Justin Pârvu: "Tăcerea e mormântul pe care ni-l săpăm neamului nostru". DE CE TĂCEM? Pentru că lumea nu este a celor care pot, ci a celor care vor să dețină puterea de a fi deasupra tuturor, parcă Goethe spunea așa ceva. Dar noi... noi unde suntem? Eu nu tac (vezi blogul meu) ... tu A.A.D nu taci... și alții, dar cât reprezentăm noi? 5% cred că e mult, în acest pronostic. Titi Damian, prozatorul din Urziceni a scos de curând trilogia de 1000 pag. "Muscelenii". S-a scris despre ea o carte de 350 pag (cronici), dar câți știu de ea? În concluzie: Nu-i bună tăcerea domnule A.A.D.

Augustin spunea...

Despre asta e vorba, că universul cititorilor e tot mai mic, cu cât libertatea de expresie e tot mai vastă, dar la concurenţă de receptare cu giganţi imbatabili: televiziunea şi internetul...Simion şi Manolescu se bat între ei, se ciupesc, se ironizează etc. Am văzut un interviu de o jumătate de oră la Botoşani,în 15 ianuarie, cu Manolescu, pe blogul lui Paul Gorban. Preşedintele juriului de la Premiul Naţional era cam plictisit de sărbătorirea lui Eminescu şi, mai ales, de "clişeul" Eminescu, poet naţional...

Anonim spunea...

M-am exprimat prea academic !!!! asa
ca revin : ziua culturii egal cercul
vostru/nostru/ stramt. Asta am vrut sa spun ca facu alde simeon stalpnicul, mai rau decat aia cu debaraua...

Catia Maxim spunea...

Radiografie onestă și utilă prin expunerea unor soluții și metode de vindecare. De altfel, printre puținele de acest fel.
Cu satifacția lecturii, vă felicit și eu pentru atitudine. Sper să vă citească cât mai mulți, cu folos.

Augustin spunea...

Mulţumesc de vizită! Sunteţi optimistă, eu nu!

Şerban Tomşa spunea...

Maestre DAD,
Ai făcut o excelentă analiză a unei situaţii îngrijorătoare şi de lungă durată. E tragic, dar criza lecturii e punctul cel mai dureros al falimentului cultural de azi, fiindcă un scriitor nu poate exista fără cititori. Iar dacă nu preţuieşti cartea, nu bagi bani în cultură şi distrugi instituţiile care ţin de aceasta.
Să ne confruntăm oare şi cu o criză de caractere ?

Augustin spunea...

Iată, dragă Şerban, că mai există crize la care încă nu m-am gândit. Un fel de a spune. Măcar le-am intuit. Din păcate, sunt sigur că mai există şi altele asemenea...