Poezie erotică

Aurel Udeanu – Plânsul utopic (Tracus Arte, 2013). Aurel Udeanu este un poet de vârsta optzeciştilor, dar un marginal al acestora, ca majoritatea congenerilor săi, publicat după 1989 de reviste ca Luceafărul, Argeş, Poesis etc. Este profesor pentru învăţământul primar la Târgovişte. Plânsul utopic este cea de-a treia carte de poeme a sa după femeia din creierul fiecăruia (Editura Brumar, Timişoara, 2005) şi edenul din doamna (Editura Limes, Cluj, 2010). Ca şi în precedentele volume, în Plânsul utopic, Aurel Udeanu cultivă aceeaşi poezie erotică prin excelenţă. Evoluând, de data aceasta, Udeanu trasează un fir roşu poveştii erotice, începând cu primul text de la Adam şi Eva: „de dimineaţă până seara adam şi eva/stăteau goi tolăniţi în iarbă/trupul fiecăruia nu-i spunea/nimic celuilalt//eva se privea toată ziua în oglinda cerului/îşi întindea pe faţă crema orelor/se pudra cu răsărituri se juca cu suliţa de carne/dintre picioarele lui adam/căsca privea neutru decorul/nu-şi putea da sieşi/o utilizare…” Continuă cu un fel de Cântare a cântărilor, cum să zic, mai acută, mai pronunţată, scrisă cu detalii anatomice, cu o „idee/de pe care a fugit/carnea”, în care iubita este văzută ca „sicriul meu ambulant/lung şi cu picioare”, cu detalii anatomice, dar şi cu amănunte comportamentale (v. titlul şi-a descleştat degetele de pe paharul). Poetul face câteva portrete de iubite, de Dulcinee, pentru că iubitele sale sunt în mare măsură imaginare, livreşti, dintre acestea memorabilă fiind Nataşa, pe care „trebuie s-o păstrez strategic/intactă între circumvoluţiunile mele/s-o scot din creier şi s-o aplic/pe nataşa pe care o voi întâlni/mâine poimâine sau poate/niciodată…” În sfârşit, după idila din Paradis, după erosul dintr-o contemporană Cântare a cântărilor, volumul se încheie cu un text tot programatic intitulat în eudiceea nu se mai face dragoste, un fel de sfârşit al erosului: „în eudiceea bărbatul şi femeia nu mai sunt instrumente/ustensile/stau doar şi se privesc în ochi/le este suficient faptul că se privesc în ochi/nici prin cap nu le trece să-şi adore/unul celuilalt zeul/dintre picioare.” E finalul erosului păcatului originar, e convieţuirea în iubire domestică, în care Ea este importantă nu „prin ceea ce oferă/ci prin ceea ce promite/că oferă”. De la starea de eros a perechii originare, alungată din această pricină pe pământ, se ajunge, în linia roşie a volumului lui Aurel Udeanu, la starea de îngeri a iubiţilor care „stau şi se privesc aseptici/până încep să le crească aripi în spinare/imediat se reped şi le retează/reciproc c-un foarfece de argint/se privesc în ochi îşi retează aripile din spinare se privesc în ochi/şi tot aşa la infinit de parcă/s-ar vedea atunci pentru prima oară în zori/animaţi de o foame albastră/lipsită de orice/obiect.” Este nostalgia întoarcerii la starea dinaintea păcatului originar: „mi-e somn de parcă n-aş fi dormit/de la facerea lumii/iar pe pleoape ascult deja/cum îmi creşte/iarba!”