Aceasta este rubrica mea de actualitate literară din "Argeş" nr. 12/decembrie 2013. Încerc un barometru al vieţii lierare româneşti în pastile informative.
·
Gabriel
Chifu pune punctul pe i în ceea ce priveşte cultura scrisă, în România literară nr. 48/29 noiembrie
2013: „Revistele literare nu sunt nişte instituţii de presă obişnuite, cum
eronat sunt tratate, prin urmare nu pot avea regimul unor instituţii de presă,
dependente de cerere şi ofertă, de vânzări, care se autofinanţează, care rămân
pe piaţă atâta vreme cât sunt cumpărate de clienţi şi care sunt dispuse să facă
diverse compromisuri pentru satisfacerea gustului public, întrucât altfel ar
pieri. Dar ce sunt atunci aceste reviste literare, dacă nu instituţii de presă?
În reprezentarea mea, ele sunt instituţii de cultură care, în tradiţia
românească, au jucat un rol major în definirea profilului cultural naţional. Şi
astăzi, pentru o zonă importantă a culturii noastre, cultura scrisă, revistele
literare sunt o prezenţă sine qua non:
prin ele respiră, există literatura română contemporană, literatura vie. Ele
sunt casa care adăposteşte literatura română de astăzi. Iar literatura vie de
astăzi este totuna cu patrimoniul de mâine…”
·
Se mai
face şi dreptate în viaţa literară românească. Romancierul Radu Aldulescu este
laureatul ediţiei a doua a Premiului „Adrian Frăţilă”. Un juriu format din
criticii Daniel Cristea Enache, Dan C. Mihăilescu şi Alex Ştefănescu (iată
reprezentate toate generaţiile de critici!) a nominalizat cinci din cele 56
romane ale anului 2012 aflate în competiţie, iar votul final l-au dat 24 de
bloggeri care au ales din cele cinci romane Cronicile
genocidului de Radu Aldulescu. De ce zic că s-a făcut dreptate? Pentru că
deşi Radu Aldulescu este, cum am mai scris, cel mai important romancier apărut
după 1989, în afară de premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, de fiecare
dată rămâne la faza nominalizărilor. De data aceasta, însă, valoarea îi e
recunoscută. Iată ce scriam exact acum un an în încheierea textului despre Cronicile genocidului: „Radu Aldulescu,
cel mai important romancier apărut după 1989 (am mai zis-o? ce contează?
întăresc încă o dată!), este artizanul prozei sociale tragice actuale, dar şi
viitoare. Indiferent dacă peste o sută de ani, România va trăi într-un paradis
social sau – dimpotrivă – într-o mizerie şi mai adâncă decât cea actuală,
prevăd că romanele lui Radu Aldulescu se vor bucura de acelaşi interes, acelaşi
interes de atunci, care poate va fi mai sporit decât cel de azi. Pe cât de
sordidă şi deconcertantă este lumea romanelor lui Aldulescu, pe atât de
savuroasă este scriitura”.
·
În România literară, nr. 46/15 noiembrie
2013, prozatorul Gheorghe Schwartz publică un articol zglobiu-amar intitulat
criptic 27., 2., 4. Ce vrea să
însemne? Păi, douăzeci şi şapte de ani, două luni şi patru zile. Şi asta ce mai
vrea să însemne? Simplu: timpul scrierii ciclului romanesc (unsprezece volume) Cei o sută, proiect epic fără egal în
zilele noastre, şi încă unul încheiat, nu ca atâtea altele abandonate la un sfert,
la jumătate sau doar începute. Este vorba de o sută de biografii („din tată-n
fiu”) de la Moise
până-n zilele noastre. Şi de ce ziceam că e un articol amar? Pentru că, citim
printre rânduri, un asemenea roman fluviu ar avea nevoie de promovare, de
publicitate, de mediatizare, de o critică pe măsură. Iar romancierul constată,
cu bold!, că „critica literară nu se mai
ocupă defel de cărţi, ci doar de autori”,
şi nu de oricare, ci de autorii „care trebuie”.
·
Nr. 11-12
(122-123)/2013 al revistei Dacia Literară
de la Iaşi,
revista cea mai veche din teritoriile româneşti, reînviată în 1990 de poetul
Lucian Vasiliu (acum consemnat în casetă la rând cu ceilalţi redactori, deci
nici director, nici redactor-şef!), aşadar revista de la Iaşi se deschide cu poemul
creştin Lumină lină de Ioan
Alexandru, poem pe care-l reproducem şi noi în această lună a marii sărbători a
Naşterii Domnului:
„Lumină lină lini
lumini
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii să-l vadă
Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au pierit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor
Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Si pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt”.
Răsar din codrii mari de crini
Lumină lină cuib de cară
Scorburi cu miere milenară
De dincolo de luni venind
Si niciodată poposind
Un răsărit ce nu se mai termină
Lină lumină din lumină lină
Cine te-aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Căci într-o zi lumină lină
Vei răsării la noi deplină
Cine primeşte să te creadă
Trei oameni vor venii să-l vadă
Lumină lină lini lumini
Răsari din codrii mari de crini
I-atâta noapte şi uitare
Si lumile au pierit în zare
Au mai rămas din vechea lor
Luminile luminilor
Lumină lină lini lumini
Înstrăinându-i pe străini
Lumină lină,nuntă leac
Tămăduind veac după veac
Cel întristat şi sărăcit
Cel plâns şi cel nedreptăţit
Si pelerinul însetat
În vatra ta au înnoptat
Lumină lină leac divin
Încununându-l pe străin
Deasupra stinsului pământ
Lumină lină Logos sfânt”.
·
Într-un
interviu din Suplimentul de cultură,
nr. 414/(19-25 octombrie 2013, tânărul scriitor Marin Malaicu-Hondrari dă un
interviu, în care declară: „Scrisul chiar e un joc de-a viaţa şi de-a moartea,
şi nu de-a premiile şi succesul”. Dacă un atât de tânăr scriitor declară aşa ceva,
înseamnă că generaţia tânără, douămiistă, e pe un drum bun, e salvată!
·
În Revista
Nouă (redactor-şef Florin Dochia)
nr. 8(78)/2013, găsim un grupaj de poeme semnat Florina Isache. Cităm unul
dinte poeme, pentru viziune, intitulat Nimic
nu e necunoscut: „Ne aşezasem în jurul focului, în cerc,/comunicam
tacit…//O femeie se ridica din flăcări/şi toţi o cunoşteam sub un alt
nume.//Doar Diodor îi ştia toate numele,/dar nu zicea nimic./Se înţelegeau din
priviri,/apoi Diodor se topea, se scurgea/în pământ/şi în locul lui creşteau trei fraţi pătaţi.//Ea se spăla pe mâini
după fiecare/îmbrăţişare,/privea prin noi.//Afară bătea un vânt rece dinspre
al/cincilea anotimp.”
·
La 26
noiembrie, în cadrul Conferinţelor municipiului Piteşti de la Centrul Cultural Piteşti,
invitat a fost actorul Mircea Diaconu. Dacă Holderlin se întreba retoric: „La
ce bun poeţii în vremuri sărace?”, actorul nostru se întreabă, de asemenea
retoric: „Mai e nevoie de teatru?” Aceasta a fost tema conferinţei, mă rog,
conferinţă fiind un mod de a spune, pentru că originalul actor a optat pentru
…o întâlnire la o cafea cu publicul format, de altfel, din oameni de cultură,
scriitori, artişti… Şi-a început întâlnirea cu o ceaşcă de cafea în faţă pe
care a terminat-o peste două ore şi jumătate, când s-a pus capăt acţiunii
culturale. A fost vorba de un dialog ca-n Agora, ca-n Poiana lui Iocan,
publicul dovedindu-se bun cunoscător al artistului, al rolurilor din teatru,
dar mai ales din filme, Mircea Diaconu devenind sincer confesiv, ba şi incisiv,
dar şi ocolind cu abilitate capcanele întinse despre implicarea lui politică,
înţelegând cât se poate de bine faptul că trebuie să discernem între un proiect
cultural, cum sunt croite Conferinţele municipiului Piteşti, şi proiectele
politice mai mult sau mai puţin pernicioase.
4 comentarii:
Interesant. Felicitări!
Mi-au plăcut și ,,pastilele informative" din nr. 11 al revistei ,,Argeș". Am găsit acolo trei versuri din lirica lui Leo Butnaru:
,,Ce e Doamne
și cu graba asta
de-a ajunge în ceruri?..."
și am subliniat un citat reprodus de dvs dintr-un articol apărut în Tribuna, nr. 267:
,,Dintre toți scriitorii americani care au înșfăcat Nobelul, unul singur, Steinbeck, era doar băutor, ceilalți toți erau alcoolici. Asta nu înseamnă că trebuie să fii alcoolic ca să iei Nobelul..."
De obicei scriitorii beau sifon sau apă minerală!
Mi-ați amintit să caut revista Argeș la micuța librărie de la Muzeul Literaturii; sper că au primit-o între timp.
Zile senine și spor în toate vă doresc!
1. Gabriel Chifu pune punctul pe i.... Revistele literare? Sunt. Dar nu luminează depărtările.
2. Marin Malaicu-Hondrari, are perfectă dreptate cu privire la scris...
3. Dacă Holderlin se întreba, odată, ceea ce, acum, ştim cu toţii... noi la ce dracu nu ripostăm unde trebuie?
4. „Tămăduind veac după veac” – cum se întreba poetul, noi tot aşa vom rămâne: la cheremul celor care, ţin să fie tămâiaţi.â
5. Gheorghe Schwartz, pesemne, se referă la mulţi alţii... din care, sperăm să nu facem, măcar unii dintre noi, parte!
P.S. Şi, mă veţi întreba: ce-aş spune eu! Păi, îmi aduc aminte (din copilărie), de o vecină care sărise cu o mătură de paie, să stingă şura de paie, căreia, ca nişte „creduli” ai înfruptării dintr-un porumb copt , eu şi vărul meu îi dădusem foc, dar, nu pentru că ea chiar vroia să apere avutul nostru, ci se agita dinaintea celorlalţi, din teamă că flacăra avea să-i mistuie şi ei cotineaţa cu orătănii, de peste drum.
Onorabile Domnule Doman ,
Am citit postarea Domniei Voastre
cu interes dar si profund regret ca nu am luat si eu parte la conferinta Pitestiului cu Mircea Diaconu / „Mai e nevoie de teatru?”, intrucat nu m-ati invitat pur si simplu.
Desigur ca este nevoie de teatru
pentru a gasi o voce printre noi,in societate ;
tot asa cum revistele de cultura ar trebui sa transforme adversitatile domniilor voastre in creativitate si sa va intereseze mai putin titlurile personale si banii-in pula mea.
Ne rugam si speram ca generatiile care vor veni dupa Domniile Voastre vor indeplini dorinta lui Gabriel Chifu si vor transforma
toate acele zone darapanate in adevarate centre care sa defineasca profilului cultural national sau regional - daca va mai fi cazul.
Parinte, aferim!
Trimiteți un comentariu