Ce este acela un urmuz?
Era 17 martie, se desprimăvăra şi în vremea aceea Augustin Doman
publica pe prima pagină a ziarului pe care-l conducea un editorial în
întâmpinarea ordinarei şedinţe a Consiliului Local de după-amiază. Şi ce scria
el? Le cerea consilierilor să dea numele lui Urmuz unei străduţe, unei intrări
sau măcar unei fundături, fiind vorba de oraşul în care s-a născut nefericitul
grefier de la Înalta Curte de Casaţie. Şi asta după ce Augustin D. citise cu o
zi înainte proiectul de hotărâre prin care strada 23 August devenea strada
Duzilor, pe care nu se afla nici urmă de dud, strada V.I. Lenin urma să se
cheme strada Teilor, pe care, aţi ghicit, nu era nici un tei, Piaţa Roşie
devenea Piaţa Trandafirilor fără trandafiri şi aşa mai încolo vreo şapte
străzi, intrări, fundături.
Dar n-ajunge bine în redacţie şeful ziarului că e şi sunat pe telefonul
mobil de Costel Machelele, patronul său atotcunoscător într-ale jurnalisticii.
"Domnule, ţi-am spus să scrii editoriale populare, chiar puţin
populiste, să plângă femeile dimineaţa în autobuz, nu despre nu ştiu ce urmuz.
Şi-apoi, ce e acela un urmuz?"
Ei, te-a cam prins patronul la înghesuială! şi-a zis redactorul şef.
Ce-ai să-i răspunzi? Ei?
"Păi, urmuzul este un fel de trei fraţi pătaţi şi inocenţi..."
"Bine, a mai zis patronul uşor calmat, ştii că eu nu intervin în
conţinutul ziarului, că ai libertate deplină, dar reţine că trebuie să fii
populist, să nu scrii despre cine ştie ce urmuz..."
"Am înţeles, trei fraţi pătaţi şi..."
Peste un sfert de oră, redactorul şef este vizitat de secretarul Consliului
Local care, după prima sorbitură de cafea, zice:
"Domnule Doman, suntem noi parlamentul local, dar articolul
dumneavoastră ne încurcă foarte tare. La noi, proiectele de hotărâri sunt
hotărâri, ele nu permit amendamente pentru că nu putem face modificări pe
text... Şi pe urmă, ce e acela un urmuz?"
"Cum să vă spun, e o terasă cu geamlâc şi sonerie".
"Şi merită să stricăm bunătate de text cules la calculator fără
greşeli de tipar, reţineţi, pentru o terasă cu geamlâc şi, auzi, sonerie? Ce
sonerie?"
Peste stradă de primărie se află un restaurant cu terasă, iar pe zidul
restaurantului se află o placă de marmură cenuşie, fostă albă, cu următoarea
inscripţie: "PE ACEST LOC S-A AFLAT CASA ÎN CARE S-A NĂSCUT LA 17 MARTIE
1883 SCRIITORUL URMUZ". La o masă de sub această placă îşi fac încălzirea
cu o vodcă înainte de şedinţă consilierii liberali Nae Lingurar şi Cristian
Pădurar. Nae L. zice:
"Ai citit articolul lui Doman?"
"Ca de obicei, m-am uitat peste el aşa, în treacăt", răspunde
Lingurar.
"Dar ce e acela un urmuz?" se trezesc întrebând amândoi deodată.
Şi în timp ce se uită cu ochi holbaţi unul la celălalt, o voce falsă din
tavanul fals răspunde fredonând în falset:
"Un urmuz este un vas alambicat ce conţine esenţa eternă a lucrului în
sine".
Vremea fiind foarte frumoasă, după ordinara şedinţă a parlamentului local,
consilierii au trecut strada şi-au ocupat mesele de pe terasă în mod ordonat,
pe doctrine: social-democraţii au lipit două mese şi s-au aşezat strategic în
capătul terasei. Cei trei liberali au preferat un loc mai retras, iar
creştin-democraţii - între social-democraţi şi liberali. La o masă de şase
persoane s-au aşezat cei rămaşi fără partid în timpul legislaturii. Având cu
toţii sentimentul datoriei împlinite prin schimbarea denumirii de străzi şi
prin acordarea titlului de cetăţean de onoare patronului Marin Berbecel care a
sponsorizat târgul de ţuică şi caş din zonă, aleşii urbei se reped însetaţi
asupra paharelor, care cu tărie, care cu vin sau bere.
La masa cea mai lungă, a social-democraţilor, consilierul Eugeniu Micşan de
la comisia de cultură, sport şi sănătate, întreabă pentru a treia oară pe
colegii de masă şi de partid de masă:
"Măi prieteni, eu vă iubesc şi vă respect, dar ce e acela un urmuz?"
Îi răspunde în ritm de mitralieră ospătarul turnând vin în pahare:
"Un ceva format din ochi, favoriţi şi rochie verde cu trenă lungă care
se găseşte cu mare greutate prin grădina botanică şi pe strada Arionoaiei,
însoţind un viezure, varză, mazăre..."
După mai multe sticle de vin, deosebirile dintre doctrine s-au nivelat,
mesele s-au unit în mijlocul terasei, iar consilierii s-au îmbătat în mod
democratic, doar câte unul mai întrebând în văzduh, nebăgat în seamă de nimeni:
"Ce e, domnule, acela un urmuz?"
A doua zi, în ziarul local, redactorul şef îşi povestea un vis în care se
întâlnea pe aceeaşi terasă, la o bere neagră, sub placa cenuşie, fostă albă, cu
Urmuz. Tânărul grefier avea cărare pe mijlocul capului, un ochi holbat şi unul
închis, o mustaţă perie, purta cravată verde la un sacou bleu-ciel şi în faţă,
lângă halbă, ţinea un ceas cu cuc. Cu o voce egală, fără relief nervos, Urmuz
făcea teoria morţii voluntare fără pricină, fără pricină. La masă se mai aflau
parcă Franz Kafka şi Daniil Harms. La fiecare frază a lui Urmuz, Kafka râdea
gânditor: "He, he!" Şi iar: "He, he!". Harms, cu ochi
jucăuşi şi ridicări din umeri, îi ţinea
isonul chicotind: "Hi-hi-hi!
Hi-hi-hi!" La sfârşit, însă, Urmuz şi-a întrerupt consecvenţa
ideilor şi-a spus că va pune încă o dată în practică actul renunţării
definitive, dar de data aceasta cu motiv, cu motiv... Şi Kafka:
"He-he!He-he!" Iar Harms: "Hi-hi-hi! Hi-hi-hi!"
Nici nu ajunge însă bine soarele în mijlocul cerului, că telefonul
redactorului şef zbârnâie nervos, iar patronul îl apostrofează:
"Fii, domnule, populist. Trebuie să mărim tirajul. Şi apoi, ce e acela
un urmuz?"
E primăvară şi pe strada Dudului din prima capitală românească; e linişte,
mare linişte, e o asurzitoare linişte.
6 comentarii:
...Si? Exista, in cele din urma, o strada Urmuz in Curtea de Arges?
Felicitari pentru scriitura, dle Augustin Doman!
Zile frumoase sa aveti!
Nu, desigur. Am lansat cartea chiar in restaurantul aflat pe locul unde s-a născut Urmuz (unde era casa lui până prin 1968) şi cineva chiar a citit povestea de mai sus şi în faţa consilierilor locali din vremea aia. Degeaba.
Altfel, multumesc pentru promovarea pe care mi-o faceţi pe blogul dvs.!
Am trecut prin Curtea de Arges, de cateva ori; mi-am petrecut chiar doua zile de concediu acolo, dar n-am stiut de fosta casa a lui Urmuz.
Desi sunt nascut in alta zona a tarii, ma simt atasat si puternic atras de zona Argesului...Si totul mi se trage de la Basarab I si ... George Toparceanu!... Copilaria, cu diversele ei lecturi, modeleaza, daca pot sa zic asa, simtamintele umane...
Ati citit ce-am scris pe blog? Nu ma asteptam...
Mi-ati facut o mare surpriza; va citesc cartea, cu zgarcenie, sa nu ajung prea curand la finalul ei! Am rezonat sufleteste cu textele dvs de cand le-am citit prima data pe blog.
Arges nr. 11 are un sumar interesant; o sa fiu mai atent cu aceasta publicatie cand trec pe la mica librarie a Muzeului Literaturii Romane.
Va urez spor la scris si tot binele din lume!
Aş vrea să fiu şi eu un Urmuz, iar un Doman să se ocupe (măcar astfel) de posteritatea mea.
Vă doresc să ajungeţi mai vestit ca Urmuz, să aveţi nume de stradă-n tîrgul-Curtea şi lumea din viitorime să nu se-ntrebe "da'ce-i, dom'le aia, doman?!..."
Lăsînd fantazările deoparte, Vă felicit pentru Condei. Nu mă supăr dacă mă voi îndrăgosti de scrisul vostru. Nici dvs. nu fiţi, că nu-s pidosnic.
Culai Topîrcenu Filu
Aşadar, Domnule Doman, ati scris, ati citit in fata..., ati lansat cartea si...
Ramanand sa va intrebati precum al nostru cel mai tare şi mare comic: Şi cu asta ce-am făcut?
Dar şi pentru parlamentarii de acum: Urmuz, poate însemna un fel de rahat (bock pe turceşte), care amestecat, în culori (de partid) de tot felul, poate semnifica acele pasteluri pe care Alecsandri i le pregătea lui Macedonski să graveze rondelurile. Ce-i atât de complicat? Pasteluri, rondeluri şi cârnaţi flamboaiaţi, fluturaţi pe la nas de parlamentari la zile mari de alegeri. Mare scofală şi "urmuz" ăsta! Urmuz, cârmâz, sacâz, domâz... tot un fel de porc parlamentar ca rahatul turcesc de-i zice boc. (Proza, însă, este excelentă - de aceea se poate dialoga pe lângă ea).
Trimiteți un comentariu