duminică, 20 octombrie 2013

Vasile Moiş, romancierul celor trei N: naţionalism, naturalism, neaoşism



                             
         La începutul anilor ’90, Vasile Moiş era un foarte cunoscut politician român, vicepreşedinte al Senatului României, nelipsit din talk-shaw-ourile vremii. Era parlamentar de PUNR sau de PRM (?), oricum al unuia din cele două partide pretins patriotice, sigur naţionaliste. De altfel, politicianul îşi prezintă arborele genealogic, cu origini în voievodul Moiş, fost palatin al Ungariei pe vremea regelui Bela al IV-lea. Ani de zile, nu s-a mai auzit nimic de fostul senator. Anul acesta l-am întâlnit la un festival literar în postura de romancier. Retras în oraşul său, la Satu Mare, practicând o profesiune liber(al)ă precum avocatura, Moiş pune la cale un proiect romanesc ieşit din comun: un roman fluviu în 20 de volume a circa 500 de pagini fiecare, cu acţiunea între 23 august 1944 şi până în zilele noastre, un amplu tablou al României din ultimii 75 de ani. A publicat primele patru volume sub titlul În spatele uşilor deschise (Editura Dacia XXI, 2010) cu subtitlurile: vol. 1 – Fatalitate şi blestem, vol. 2 – Fatalitate şi credinţă, vol. 3 – Fatalitate şi voinţă, vol. 4 – Fatalitate şi destin.
         Din acest ciclu, am citit primul volum de 500 de pagini: Fatalitate şi blestem. Trebuie spus de la început că textul este antrenant, uşor senzaţional, pe alocuri anecdotic, care îndeamnă la citirea fără pauze. Romanul este unul şi cu cheie (facilă, de altfel), autorul precizând în Cuvântul către cititor: „Dacă în paginile acestor cărţi veţi întâlni personaje şi întâmplări care vi se vor părea cunoscute, nu este vina mea, ci este vorba pur şi simplu de coincidenţe”. Precizarea este superfluă, cartea se dovedeşte a fi în mare parte documentară, în sensul nu doar că primul preşedinte „democrat” al României se numeşte…Ilie Ionescu, dar sunt reproduse din arhive acte, legi, ordonanţe ca-ntr-o adevărată anchetă de presă. Dar romanul se citeşte relativ uşor pentru că este structurat în capitole scurte, cam de zece pagini fiecare, cu titlu propriu, cu moto, alternând pe cele două-trei planuri narative propuse: o linie narativă urmăreşte instaurarea comunismului (din anii ’40 până după venirea la putere a lui Ceauşescu) în Ardealul de Nord, în speţă Baia Mare, alta – destinul familiei Moraru, o familie înstărită până la 1948, prigonită după aceea, iar o altă linie – mai firavă aici, dezvoltată însă în volumele următoare – trasând destinul politic al lui Ilie Ionescu student la Moscova şi pregătit de NKVD să preia puterea la momentul potrivit, pregătit încă din anii ’50.
         Vasile Moiş este un bun povestitor realist, nu se încurcă în tehnici narative, iar stilul nu pare să-l preocupe cine ştie ce, el ridicân romanul ca un inginer constructor din cărămizi consistente – capitole-povestiri. Iar personajele sunt creionate maniheist, sunt albe sau negre, nu există nuanţe psihologice în acţiunea sau comportamentul lor. Credibile, ba chiar exemplare din acest punct de vedere, sunt cele din familia Moraru, fostul ofiţer, soţia lui şi unul dintre fii, după cum verosimile, fără exagerări, sunt întâmplările teribile prin care trec. Deposedaţi de casă, de fabrică, de avere, trimişi în Bărăgan, apoi într-un canton de cale ferată, Morarii sunt exponenţiali pentru rezistenţa lor anticomunistă. Destinul lor dă coloana vertebrală a romanului. Dar, deşi este un bun povestitor, Vasile Moiş narează mai curând ca un istoric, cum să zic, angajat, un istoric care ţine şi prelegeri de patriotism, unul care nu doar că prezintă fapte şi evenimente, dar e gata în orice moment să se ia de piept cu hunii şi cu turcii şi cu tătarii, dar mai ales cu maghiarii…
         În ce priveşte însă pe cei care au instalat comunismul în nordul României, aceştia sunt în mare măsură ticăloşi cu program, fiind de origine  preponderent unguri sau evrei, mai puţin români, cei roşii dintre aceştia fiind mai curând cozi de topor ai celor dintâi. Reflexele reprezentantului unui partid naţionalist sunt transmise nealterate romancierului care ambiţionează o Comedie Umană românească. Evreii şi ungurii din Ardealul de Nord sunt duplicitari: pe de o parte instalează comunismul, deposedează de case şi averi pe cei bogaţi, mutându-se ei în vilele confiscate, iar pe de alta fac trafic cu aur şi se pregătesc să fugă în Occident. Ziceam de ticăloşi cu program? Iată cum vorbeşte la o reuniune secretă un lider local de origine maghiară: „Vreau să vă spun că evreii maghiari sunt patrioţi fanatici, ei ţin la naţiunea noastră mai mult chiar decât unii maghiari. Guvernul Kossuth a fost primul din lume care a legalizat egalitatea evreilor cu ceilalţi cetăţeni şi asta nu se uită. Vă rog, totuşi, să nu vă implicaţi în activităţile de contrabandă cu aur şi devize, practicate de evrei. Sunt în atenţia sovieticilor şi s-ar putea să cadă mai multe capete. Am înţeles că avem printre noi oameni care lucrează la Securitate şi în Armată. Pentru ei am un mesaj special. Trebuie să ne ajute să scăpăm de intelectualii români naţionalişti şi de românii bogaţi, pe orice cale. Vă rog să le înscenaţi denunţuri, dosare de uneltire împotriva ordinii de stat, orice numai să-i arestaţi, să-i izolaţi, să-i deportaţi, să le confiscaţi…” Acest aspect constituie prezenţa în roman a primului N: naţionalismul. Îl mai nuanţează pe alocuri, mai precis atunci când prezintă familiile mixte, caz în care alogenii devin şi ei mai umani.
         Al doilea N al romanului îl reprezintă naturalismul. Romancierul are o predilecţie aproape bolnăvicioasă pentru scene fiziologice cu totul scabroase, de neexemplificat aici, scene care nu par menite a creiona nişte personaje brutale şi scârboase, animalice, cât mai ales pentru senzaţionalul naraţiunii. Nimic din ce e urât, vulgar, obscen fiziologic nu evită autorul, nimic din acestea nu-i e străin. Tot aici se înscriu desigur scenele erotice, cele mai multe preluate parcă din Marchizul de Sade. Relaţiile acestea, fie că sunt conjugale, adulterine, între logodnici, sau întâmplătoare (că nu e nimic ratat în materie de relaţii sexuale), ele sunt prezentate într-o lumină violentă, anormală, maladiv-instinctuală. Partidele de amor au loc în locurile cele mai neaşteptate şi în modurile cele mai nefireşti. Căsătoriile sunt puse la cale de terţi, după interese meschine sau după interese materiale sau politice. Chiar viitorul preşedinte Ilie Ionescu e căsătorit la Moscova de capii NKVD-ului cu o fiică de nomenklaturişti sovietici. Prin toate acestea, romancierul sugerează că socialismul a fost instalat şi apărat nu doar de alogeni ticăloşi, de trădători de neam, de miliţieni şi securişti zeloşi, dar şi de brute stăpânite de instincte animalice.
         În sfârşit, din perspectiva aceasta romanescă nu putea lipsi un al treilea N: neaoşismul. Dacă politicienii comunişti improvizaţi vorbesc în lozinci marxist-leniniste şi în deja creata/importata limbă de lemn, dacă femeile între ele şi bărbaţii între ei discută în general vulgar, din loc în loc românii verzi şi din popor poartă dialoguri ca la stâna din secolul XIX. Doi ardeleni nimeriţi la Teatrul de Operă, pleacă la mijlocul spectacolului remarcând: „Mă, Ioane, hai mai bine să mergem să bem o bere. Am văzut cum îi teatrul, dar mă doare capul de ţiflicăturile aistea. Tu nu vezi că ăştia nu ştiu cânta o doină, o hore, o învârtită?... Femeile astea ţipă de parcă le-a băgat cineva un deget în c…”
         Primul volum din vastul ciclu romanesc al lui Vasile Moiş este un roman politic şi realist în acelaşi timp, un roman-document, viguros epic, dar tezist cât cuprinde, tezist şi popular/populist. Deşi are 500 de pagini, el nu este scris cu amănunte (semnificative sau nesemnificative), ci cu idei multe şi monocorde, cu dialoguri stufoase, cu scene în care personajele nu au consistenţă psihologică, dar vorbesc pe şleau şi acţionează hotărât fără a sta prea mult pe gânduri, cu scene care se declanşează brusc şi tot aşa se retează. Ba, în definitiv, romanul se vrea unul istoric, istoria fiind concepută de Vasile Moiş ca o succesiune de ticăloşii, trădări, murdării, obscenităţi.  
        

2 comentarii:

Anonim spunea...

La mulţi ani, tinere !

UDIGMA

Augustin spunea...

Mulţumesc, Mihai! La mulţi ani şi ţie, cu sănătate!