Jurnalistul
I. D. Sârbu n-a avut jurnal, după cum ne-o spune chiar în titlu, cel puţin nu
în înţelesul clasic al genului, ca Tolstoi sau Gide, de pildă. El n-a fost
propriu zis un diarist. Prodigiosul său jurnal este, în fond, o culegere de
scurte eseuri despre cultură, etică şi actualitatea românească a anilor ’80,
mai bine zis despre raportul, interacţiunea celor trei teme. Începând cu o
concluzie, am putea spune că un om de excepţie precum I. D. Sârbu tânjea după o
lume normală. Şi ce ar fi fost normal pentru scriitorul de la Craiova? După cum mărturiseşte, să fi avut o
carieră universitară la o catedră de filosofie şi să-şi fi putut publica
romanele şi povestirile necenzurate, nu să fie vagonetar sau deţinut politic.
Om de dialog
fiind, el îşi ia nişte interlocutori cu care dezbate realitatea înconjurătoare,
cu care convorbeşte real sau doar imaginar: Moşul, Olimpia, Candid, Napocos,
Mefisto, Tutilă, nebunul Caftangiu, rabinul Sommer, unii dintre aceştia fiind
ipostaze ale unor alter-ego-uri, alţii deveniţi personaje în Lupul şi Catedrala sau în Adio, Europa!,
de aceea jurnalul părând pe alocuri un fel de caiet al romanelor. Realitatea
anilor ’80 este pusă, este reflectată în faţa tuturor personajelor de mai sus
şi iese mereu strâmbă, excepţională în sensul peiorativ, în sensul cel mai rău
posibil al cuvântului. Sunt pagini de om resemnat, pe de o parte, iar pe de
alta, pagini prin care scriitorul vrea să se salveze: “Sunt centrul unui Cerc a
cărui suprafaţă e cartea mea. Am
dreptul să pretind – scarabeu fiind în umbra unor faraoni şi piramide – că
Dumnezeu trebuie să mă ajute ca să-mi rostogolesc rostul până la capăt. Altfel, dacă nu îmi termin cartea, dacă îmi
ratez până şi actul ce îmi justifică şi certifică ratarea, atunci mă transform
în hienă şi, înainte de moarte, caut hoitul timpului meu spre a-l sfâşia şi a-l
distruge. Ca apoi să pot urla spre cerul înstelat sentimentul absurd şi tragic
al unei farse, disperarea de a fi crezut şi sperat, dispreţul faţă de Zeii
ironici ai cercului meu, ce nu a fost decât un simplu punct şi clipă din
traiectoria unei muşte sau unui vierme stupid”. Cartea şi rostul sunt
subliniate în text de chiar autorul. Aşadar, cartea are aici înţelesul de
opera, de totalitatea scrierilor lui I. D. Sârbu, aşternute în manuscris
conştient/conştientizat că nu era atunci timpul să fie publicate. A scris
intenţionat/lucid o literatură de sertar, grăbindu-se nu presat de vreun
editor, ci de boală şi ani.
Ion D. Sârbu
este excepţional prin amestecul de luciditate şi suferinţă, mai precis prin
luciditatea cu care priveşte suferinţa: “Pentru mine suferinţa este o formă de
investiţie: literară, religioasă, politică. Am motive intime să consider
suferinţele mele (ca şi suferinţele neamului meu) ca fiind materie primă din
care vom încerca să ne construim mica noastră Speranţă”.
Dar, I. D.
Sârbu este excepţional şi când e parabolic-anecdotic privind societatea socialistă
multilateral etc.: “La o defilare, de ziua recoltei, îmi spune Moşul, am văzut
o căruţă plină cu bostani frumoşi, doi boi o trăgeau înainte, alţi doi boi o
trăgeau invers, înapoi. Minunea consta în faptul că, totuşi, căruţa mergea.
Înainte? Înapoi? Părerile erau împărţite. Căruţa mergea cu orice preţ, conform
unei legităţi istorice, ireversibile, veşnice”.
Ziceam de
suferinţă? Ce se ascunde dacă nu suferinţă în spatele acestor rânduri?: “Europa
este un biet continent: Alutia (Oltenia) e o lume. Pleci de acasă dimineaţa, ca
un supus al regelui, mănânci la amiază într-un falanster republican şi seara te
întorci ca un ienicer al nu ştiu cărui Magnific Suleiman”. Sau, şi mai dureros,
despre schizoidia societăţii: “Aici, la noi, toate calităţile sunt defecte şi
toate defectele sunt calităţi, între cuvânt şi faptă există un divorţ total,
înscris ca zestre genetică în ereditate. Conştiinţele (ca morală, politică,
răspundere profesională) nu funcţionează decât în ilegalitate, pe şoptite, după
colţ. Proştii sunt deştepţi, lichelele sunt cinstite, ageamiii sunt cei mai
pricepuţi. Lumea bună e atee, dar ţine la religie, sărbători, datini”.
Ion D. Sârbu
este un judecător al lumii în care trăieşte, un judecător lucid, sceptic, dar
drept şi, din păcate, singuratic. Iată cum îşi structurează scriitorul
singurătatea în trei forme distincte: “1. singurătatea de bibliotecă şi maşina
de scris; 2. singurătatea în doi, cu blânda şi mucenica mea soţie; 3. ultima
singurătate, cea a antecamerei, cea prin care simt micşorarea cercului,
pierderea pădurilor şi a oamenilor, închiderea în tăcere, spre un fel de moarte
vie”.
Închei cu o
profeţie a lui Ion D. Sârbu: “Consider că dosarul meu politic (sau cel penal,
sau cel profesional, sau cel de scriitor) constituie tot ce poate fi mai mistic
şi mai metafizic în viaţa mea, atât de meschină şi de materialist istorică. Nu
ştiu unde este, cine-l scrie, ce se scrie acolo, cu ce cerneală. Nu ştiu cine
mă judecă, habar n-am ce soartă îmi pregătesc aceste dosare ale neesenţialului
din mine. Într-un eventual viitor apocalips, trebuie să-mi închipui că îngerii
dreptăţii care vor sosi, în primul rând vor cere să vadă, apoi să dea foc în
pieţe, de-a valma, tuturor dosarelor noastre. Acolo, în ziua din urmă a lumii,
dosarul meu va arde alături de dosarul anchetatorilor şi turnătorilor mei”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu