duminică, 27 octombrie 2013

În trecut, scriitorii nu doar că mâncau de două ori pe zi, dar ei chiar benchetuiau

O revistă mă invită să răspund la o anchetă, mai precis la întrebarea: Scriitorul merită să mănânce şi el de două ori pe zi? Iată răspunsul meu



Sigur, un scriitor cam trebuie să mănânce de două ori pe zi, că micul dejun nu se pune, în sensul că scriitorul  - se ştie – nu se trezeşte în zori; cu mici excepţii (v. DAD). Dar, scriitorii fiind de mai multe genuri, trebuie să discernem. Poeţii, de pildă, mai ales cei care (încă) scriu sonete, rondeluri şi, în general, versuri ce din coadă au rimă şi ritm, n-ar trebui să mănânce, ei pot trăi ca albinele, cu nectar din coada şoricelului, din muşeţel, floarea soarelui, floarea salcâmului, floarea de tei şi desigur, pardon! floarea de pizda ţigăncii. Pentru că e un nonsens ca poeţii care produc metafore rimate/ritmate a la Vasile Alecsandri să mănânce cârnaţi cu muştar, biftec tartar şi puah! fleici la grătar cu mujdei!
         Altcum stă treaba cu prozatorii. Cum zicea Sadoveanu, ei trebuie să aibă curul tare, să n-aibă hemoroizi, să reziste pe scaun ore în şir, şi atunci ei chiar trebuie să mănânce temeinic cel puţin de două ori pe zi: fripturi, sau tocăniţe, gulaş, varză cu ciolan, fasole cu cârnaţi şi murături ţărăneşti. Ei, dar ca să (re)creeze o lume, prozatorii – nu doar romancierii, dar chiar şi prăpădiţii de autori de nuvele, povestiri şi chiar schiţe – pe lângă mâncarea consistentă, e musai să bea un pahar (hm! unul?!) de vin bun, după altul de palincă, votcă, whisky… Fără paharele astea, prozatorul este un născător de lumi debile, el nu are imaginaţie ioc! deloc!.
         Sunt istorici literari care se screm de mama focului să demonstreze că literatura mare românească a fost creată de scriitori trăind îndeobşte în mizerie. Fals! Când citesc în agendele lui Eminescu câte zeci de perechi de izmene ducea poetul naţional la spălătorie la sfârşitul secolului XIX, parcă-mi piere cheful de a crede teoria unor istorici literari de talia lui Ion Dodu cel Bălan. Pe urmă, Vasile Alecsandri cel pomenit mai sus avea o mie de hectare de teren arabil pe valea Siretului şi trăia într-un conac confortabil pe care l-am văzut acum câteva luni. Şi a fost poet, prozator, dramaturg (Eugen Lovinescu susţinea că singurul adevărat, Caragiale nefiind decât un epigon al bardului de la Mirceşti!). Încerc să-mi imaginez cum poetul Alecsandri scria metafore/metaforele culegând nectarul din trandafirii şi crizantemele din parcul de la Mirceşti! Şi tot nectar punea seara la masa paşoptiştilor în preajma revoluţiei în saloanele conacului de pe malul Siretului? Hm! Încerc tot aşa să-mi imaginez cinele conspirative de la Mirceşti cu friptură de iepure de câmp şi mistreţ şi căprioară, iar pe scaune tronau fraţii Negruzzi, colonelul Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Covurlui,  Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo etc. Mai ales etc.
          Dar, iată ce găsim într-un număr de Dacia literară nr. 118-119(7-8)/2013, la rubrica Reclama de altădată: meniul de la restaurantul Hotelului Binder „unde au avut loc o parte din banchetele Junimii (Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici etc.)”. Iată dar ce cuprindea un „Menu du diner 11(23) septembre 1883: Potage Croute au pot/Consomme aux Rasoles de Volaille/Mayonaise de Poisson/Filet de Poisson frit/Chiga au nature/Gigot de mouton Bretone/Filet de Beuf jardiniere” etc.etc. Aşadar, sărmăluţele şi cârnaţii şi fleicile lui Creangă de la Hanul Trei Sarmale sunt legendă şi atât! Iată că şi pe vremea aceea scriitorii nu doar că mâncau de două ori pe zi, dar junimiştii chiar benchetuiau.

Un comentariu:

Anonim spunea...

Felicitaţiuni excepţionale, Domnule DAD, pentru menu-urile cu juni-banchet (cred că serbau ei ceva, şi nu caliceşte), dar şi cu gratare şi sarmale!

Taman cînd era să mă mier de inaniţia postărilor, iată, ne-aţi servit un regal antologic...
Şi înţeleg abia acum de ce cîrniţi din museau la clasica, străbuna prozodie: Vă este teamă să nu vi se ofere, la cele două măcar mese de peste zi-noapte nectar din floare de ai'a ţigăncii.
Eu chiar l-aş comanda, de aş fi convins că o să calc astfel pe urmele clasicilor, măcar ai noştri (stopez temeinic la Blaga, Arghezi, Bacovia, deocamdată şi-i las pe epigoni să clameze genialitatea celor născuţi ori făcuţi de la 1940 încoa.e).
Dar, cum nu mai cred că la etatea-mi, nici cu Viagra n-aş face faţă, mă rezum la renunţare, sperînd să Vă devin/rămîn admirator şi prietin.
Culai, ot Tîrgu'Ketrii