luni, 23 septembrie 2013

Romanul literaturii române contemporane



                         Nichita Danilov, cunoscutul poet optzecist de primă mână, este în ultimul deceniu şi un prodigios romancier pe linia Gogol-Bulgakov. Dar, în permanenţă după 1990, Danilov face şi o originală publicistică, literară sau pur şi simplu de atitudine, pe care o risipeşte generos prin ziare şi reviste, apoi o strânge periodic în volume care nu rămân fără ecou. Fără îndoială, cel mai bun volum de publicistică literară danilovian este cel recent apărut: Portrete fără ramă (Tracus Arte, 2012).
         Publicistică, ziceam? Ei bine, cele peste 400 de pagini se strâng într-un adevărat roman, unul cu personaje reale din viaţa literară a ultimelor trei decenii. Imaginaţia luxuriantă din Locomotiva Noiman, Ambasadorul invizibil şi celelalte romane este înlocuită aici de talentul extraordinar al autorului de a observa şi conserva spectaculosul şi profunzimea deopotrivă a vieţii literare româneşti actuale şi de a o nemuri într-un tablou savuros la lectură. Dar, Danilov nu pune stavilă imaginaţiei nici măcar în acest „roman” cu personaje reale, cu personaje scriitori, majoritatea încă vii, deloc mai puţin spectaculoase decât cele din ciclul romanesc Tălpi, de pildă. Închipuirea, „exagerarea” unor fapte, trăiri, scene sunt departe de a constitui calomnii sau insulte ori ofense, totul e descris cu o ironie cordială, uneori cu sentimentalism, alteori analitic. Amestecă adesea fapte reale cu unele imaginare, dar fără a denatura personalitatea fiecărui scriitor, fără a-i înstrăina spiritul, punându-i eventual în spate fapte şi scene închipuite, dar absolut fireşti pentru respectivul.
         Într-o perioadă în care viaţa literară românească pare a se derula într-un autism general, Nichita Danilov descoperă fapte şi texte demne de atenţia generală din viaţa şi opera scriitorilor români contemporani. Şi ce se întâmplă în literatura română a ultimelor decenii? Păi, în viziunea lui Danilov, lucruri tot de-a mirărilea! Matei Vişniec îşi tot cântăreşte ceasurile şi ele atârnă mereu la 30 de kilograme. Poetul Paul Vinicius învie după ce opt ani s-a sinucis zi de zi prin poezie. Mircea Dinescu găteşte un peşte pentru poetul Evgheni Evtuşenko, iar „din pântecele alb al somnului, odată cu viscerele, se scurg câteva monede de alamă şi un ceas de argint sau poate o busolă…” Venind de la Cenaclul de Luni, Nichita Danilov şi Adrian Alui Gheorghe se cunosc în trenul de Iaşi, discută, beau o sticlă de vin şi „deodată, în jurul lor, s-a ridicat un curcubeu de fluturi”. Şi ce mai aflăm că se întâmplă? Aflăm că poezia lui Mihail Gălăţanu e „un joc de artificii înălţat deasupra unui bordel reprezentând societatea umană”. Poetul Nicolae Coande apare în gara Nicolina din Iaşi cu o cutie de violoncel şi un buchet imens de orhidee pe care-l aşează ceremonios la picioarele unei cerşetoare din sala de aşteptare. La un pahar, poetul sârb Miljurko Vukadinovic vorbeşte în metafore: „Pe cer norii sunt doldora de funduri şi de fonduri. E acolo tot ce vrei. Nu trebuie decât să te înalţi, să pui mâna şi să strângi la piept tot ce vezi în jur… Bolta cerească este ca o femeie cu o mie de sâni… Să mai ciocnim o dată…” Poetul Gheorghe Izbăşescu, în timp ce doarme sforăind de mama focului, levitează pe tavanul camerei de hotel, în poziţia lui Buddha, dar cu capul în jos. Poetul Eugen Cioclea de la Chişinău scoate bulionul din poezia lui Emil Brumaru şi descoperă entuziast că nu rămâne nimic. Ei, dar Cioclea este un real personaj pitoresc, cum nu sunt multe nici fictive în literatura română. Matei Caragiale se răsuceşte în mormânt că Pirgu şi Pantazi sunt palide umbre ale lui Cioclea, fost ginere de general sovietic, locuind în bloc cu Leonid Brejnev cu care şi juca adesea şah. Sorin Antohi, deconspirat ca informator al Securităţii, este prezentat ca un „prestidigitator de înaltă clasă, el poate deschide lacătul oricărui seif, pentru a pătrunde în cercurile unei societăţi unde au loc doar iniţiaţii. I se mulează pe trup orice haină de împrumut. El este cel ce nu este. Lipsa de substanţă îi conferă greutate (sic! frumoasă sintagmă oximoronică, n.n. DAD). Poate relaţiona oricând şi cu oricine. E diavolu-n persoană. Un Hlestakov al lumii elitiste”. În garsoniera din anii ’70 de mărimea „unei cutii de chibrituri suedeze”, unde Lucian Vasiliu îşi avea „atelierul de potcovit inorogi” seara se strângea toată boema literaturii ieşene, iar după miezul nopţii îşi făceau apariţia în ea „personaje din cele mai bizare, începând cu şobolanii Busch şi Bosch, şi terminând cu Fidel Castro, Dimitri Karamazov, Kafka, Montaigne, dar şi Dosoftei, Shakespeare, Eminescu, Caragiale, Creangă, şi mai cu seamă ZENUMUD”, astfel că garsoniera lui Lucian din Nicolina devenea, „printr-o ciudată dilatare gravitaţională, asemenea cărţii infinite a lui Borges, din ce în ce mai încăpătoare”.
         De portrete spumoase au parte Horia Roman Patapievici (personaj deloc rigid, ba unul „posedat de demonul lucidităţii juvenile”!), Mircea Cărtărescu, Ioanid Romanescu, Emil Brumaru, Daniel Bănulescu, Cristian Bădiliţă („un fel de creatură, alcătuită deopotrivă din sânge, colzi, carne şi pene, dar şi din litere de foc, ce se târăşte greoi pe uscat, înoată prin aer şi zboară arzând în adâncuri, căutându-şi cu obstinaţie singurătatea”), Nora Iuga, Florin Iaru… Nichita Danilov povesteşte cu nonşalanţă şi cu un amestec de voioşie şi seriozitate despre lumea literaturii române. Dar, adesea el descrie destine cu tot dramatismul, cartea aceasta putând fi percepută şi ca o istorie literară contemporană, prezentând fapte inedite din viaţa unor importanţi scriitori plecaţi prea devreme (Mihai Ursachi, Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Cristian Popescu, Emil Iordache, Cezar Ivănescu, Val Condurache etc.), dar fiind şi original hermeneut al poeziei acestora. În autoprezentarea  de pe coperta a IV-a, Danilov precizează: „Decojind autorii de hainele lor festive, am încercat să descopăr câte ceva din psihologia lor şi din taina actului creaţiei. Am văzut şi tragedia, dar şi comedia literaturii”.
         De ce sunt portretele acestea fără ramă? Probabil pentru ca personajele-poeţi să poată circula nestingherite în spaţiul vast al literaturii române, în lumea cu vii şi morţi deopotrivă, să nu rămână încorsetate fiecare în cadrul lor, să coexiste, să interfereze, cum o şi fac, de altfel, în cartea lui Danilov. 

(cronică apărută în revista Poesis de la Satu Mare, nr. 7-9/vara 2013)
        

2 comentarii:

Tudor Cicu spunea...

Hai că-i tare:"pe linia Gogol-Bulgacov"! E adevărat: Nichita Danilov imprimă textului eseistic o „detentă carnavalescă”. Pesemne, e la fel de şocant şi suprarealist în zugrăvirea unor portrete, ca în poezia sa, unde, între realitate şi imaginaţie nu mai există nicio limită.„Pe cine imiţi tu, Nichita Danilov, că te plimbi cu baston, barbişon şi pipă?” În nici un caz pe Gogol ori Bulgacov. Pe atunci se gândea la E.A.Poe. Nu am dreptate?

Augustin spunea...

Da, versurile alea mi le recita seara urcând şi coborând Copoul în ger de ianuarie. Magistrul Ursachi îi reproşa şugubăţ că Poe n-avea barbişon şi nici pipă... Eu ziceam că romancierul Danilov e pe linia Gogol-Bulgakov. Mă refer la ciclul Tălpi, la Ambasadorul invizibil... Ca publicist şi eseist sigur că e cum ziceţi...