Doamna aceea se uită cu condescendenţă la mine, mă întreabă una, alta,
îmi pipăie splina, „e cam tare, nu?!” face ea din cap fals îngrijorată, îmi ia
pulsul, îmi ascultă bătăile inimii, îmi înţeapă cu degetul ficatul, „l-ai cam
forţat, prea mult alcool, da?”, mă mai întreabă ea. Pe urmă, mă anunţă în loc
de la revedere: „Sunt pe-aici, când ai nevoie de mine, doar un semn şi vin!”
*
Petre Pandrea, mereu vital, chiar şi în 1956, după ani de puşcărie
politică: „Nihilismul nu este bun de nimic. Cum poţi nega totul când viaţa este
afirmaţie? De vreme ce viaţa în sine este bucurie, rodnicie, plăcere şi –
uneori – înfrângere, cum poţi să negi linia ei generală?” Hm! Parcă-l văd pe
Cioran, replicându-i: „Bucurie, coane Petre? Rodnicie? Plăcere? Unde sunt toate
astea acum?”
*
Omul viu. Sunt om viu şi
totdeauna m-am simţit un om rănit, şi mă voi simţi rănit până-n clipa aceea.
*
Moartea galantă i-a pus deja piciorul pe grumaz, doamna aceea l-a
încălecat deja în patul fost al naşterii, fost nupţial, actual pat de moarte,
nu mai poate deschide pleoapele, dar el încă priveşte semeţ în sineşi şi se
gândeşte doar la el ca la centrul Universului, vai! ca la nucleul în jurul
căruia se rotesc oameni, animale, plante, planete, sori mititei şi sori uriaşi…
*
Aş vrea să mor discret, ca un măgar într-o viroagă, unde nu-l vede
nimeni, îşi zice, unde doar corbii îl descoperă postum. Dar îi e refuzată
această dorinţă. Unde să găsesc eu, se întreabă, unde să găsesc eu o viroagă în
mijlocul metropolei, o viroagă să pot muri neştiut ca un discret măgar?
*
Pe drumurile din sate şi oraşe, pe drumurile dintre sate şi oraşe,
dintre oraşe şi oraşe, ca şi pe drumurile care leagă oraşele şi satele de
dealuri şi văi, pe toate drumurile oamenii mărşăluiesc gravi, serioşi,
preocupaţi, hotărâţi (să ce, să cum?). Se îmbrâncesc, îşi apucă unul altuia
bucata de pâine de la gură şi aleargă într-o întrecere nebună, habar neavând
cât de aproape e linia de sosire unde Doamna Moarte, mătăhăloasă, îi aşteaptă
cu plinele braţe deschise să le ofere tuturor medalia de cel mai cuminte
trecător în tărâmul acela.
*
Moartea prin livada cu vişini. Tânără, suplă, plină de nuri. Că parcă
nici nu-ţi pare rău, că nimic nu regreţi.
*
O pasăre uriaşă, acoperind cu aripile ei ca pe nimic un sat mai mare, a
tot clocit timp de vreun lustru un ou pe măsura ei. Într-o joi, din ou s-au
auzit bubuituri, coaja s-a crăpat în mii de ţăndări şi dintre acestea a ieşit o
pâclă consistentă.
*
Ipocrit, Cioran îţi sugerează, în fiecare apoftegmă, toate temele nu
doar ale filosofiei, nu doar ale literaturii, ci toate temele vieţii. Ba chiar
şi pe cele ale morţii.
*
Viaţa este fragmentară şi, deci, fatalmente imperfectă. Moartea, în
schimb, e continuă, deci imuabilă.
*
Moartea nu are afara ei. Din interior este inexpugnabilă. În lupta cu
moartea, toţi oamenii sunt rataţi, de două ori rataţi. O dată, pentru că omul
nu scapă de momentul fatal, oricât de mult (mă rog, ce poate însemna mult în
raport cu eternitatea!) l-ar amâna; şi încă o dată pentru că după momentul
fatal, cercul de oţel al morţii este inexpugnabil în sens invers.
*
Dilema refugiului: în text sau în moarte? Cum textul înseamnă zbucium
continuu, cu urmări incerte, e de preferat moartea care presupune linişte
eternă.
*
Poeţii imprudenţi care-şi datează şi localizează poemele. Le dă mură-n
gură apă la moară cârcotaşilor care găsesc versuri, sintagme, simboluri şi
motive poetice apărute în poezia altora cu zeci de ani înainte. Dar, mai ales
moartea e cu ochii pe ei, numărându-le anii de creaţie. Lăsând alb sub texte,
poeţii îşi mai dau o şansă ca moartea să-i mai treacă oarecum cu vederea,
doamna neagră de deasupra poemelor poate şi-ar zice că respectivul versificator
nu mai există, versurile părând a fi de demult…
*
Seneca: „Oamenii care nu se bucură de ziua prezentă, aşteptând-o pe cea
de mâine, nu trăiesc, ci au de gând să trăiască”. Sau, completez eu, au de gând
să moară. Că ziua de azi este viaţă, pe când ziua de mâine este moarte,
teoretic, dar de cele mai multe ori şi practic…
*
Poetul maramureşean Vasile Morar, care scrie cum respiră, scoate
dintr-un singur şi admirativ oftat sonetul Natură
moartă cu steaguri negre:
Moartea văzută prin pistolul cu capse
ce glezne ce pulpe ce coapse
moartea văzută sub creanga cu spini
ce mijloc ce umeri ce sâni
Moartea văzută printre două petliţe
ce nas ce obraz ce gropiţe
moartea văzută prin vitralii subţiri
ce pleoape ce gât ce priviri
Moartea văzută din tron de stejar
ce carne clădită cu var
moartea văzută prin gratii de os
Ce voce ce timbru frumos
şi moartea văzută de morţi
steaguri negre atârnând la porţi.
*
- Cum vine moartea? Subit?
- Nu. De obicei dă oarece semne mai devreme. Te umileşte câteva zile,
câteva săptămâni, poate chiar ani…
*
Umilinţa în faţa lui Dumnezeu şi a morţii, fiind una logică şi firească,
e singura umilinţă care nu te înjoseşte.
*
Absurdul este singura şi simpla logică a morţii: „Ce să fie? – se
întreabă Ivan Ilici. Să fie într-adevăr moartea?” <<Da, ea e!>> Pentru ce atunci toate chinurile astea? Şi glasul
răspundea: <<Aşa,
pentru nimic!>> În
afară şi dincolo de asta, pentru el nu mai exista nimic”.
*
Nu poţi fi liber în viaţă, nici imediat după ce ai murit. Abia după ce
urmaşii au împărţit bruma ce le-ai lăsat şi după ce te-au uitat cu toţii, abia
atunci te poţi bucura liniştit de libertate. Munţi şi văi de libertate!
*
Cu plapuma lui de nori mai negri, mai fumurii, mai albi transparenţi,
cerul era foarte jos. Era atât de jos că muribundului de pe covorul de iarbă
din faţa casei mereu i se părea că cerul îi va cădea fatal în cap. Şi peste nu
mult timp, cerul i-a căzut în cap. În mod fatal.
(Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în revista Porto Franco de la
Galaţi, nr. pe august 2013)
4 comentarii:
Sfîşietor dar şi tonic să scrii atît de...viu despre moarte, ca un exerciţiu de vindecare a fricii!
Subscriu, alături de Dl Ioan Viştea.
Mulţumim şi pentru acel sonet mai mult tonic, stenic, decît macabru. Mare poet, acel Poet!
Culai
De reţinut fraza lui LOPAHIN din "Livada de vişini": "-Suntem cu toţi, aici? Nu lipseşte nimeni?" Credeţi-mă pe cuvânt: nu se gândea la moarte. Ei, uite că la DAD., Moartea se plimbă prin livada de vişini... ba mai mult, are nuri şi aduce a fecioară, după cum o descrie autorul acestor panseuri. Iată o ipostază nouă. Cioran, cel amintit că utilizase toate temele despre moarte, să fi avut o aşa revelaţie? Nu cred! Pe cât îl ştiu de sceptic şi cu gânduri sinucigaşe, mă îndoiesc. Sau poate mă înşel?
Observaţiile sunt pertinente. Mai puţin aceea că Cioran avea gânduri sinucigaşe. El inducea altora gândurile sinucigaşe,altfel el era om de lume, bea vin şi se făcea că e sceptic. Chestie care si mie-mi place, să fiu sceptic, fără să încerc însă a induce cuiva ideea că trebuie să-şi pună laţul de gât.
Trimiteți un comentariu