luni, 30 septembrie 2013

Îngerul cu aripi albastre




         E un fel de lider al curentului optimist: în fiecare clipă este uimit că încă e în viaţă.
                                                    *
         După durerile atroce de peste noapte, după dureri şi spaime negre, în zori se simte liniştit, ar zice că aproape fericit, dacă se poate vorbi de fericire în condiţiile metastazelor generalizate. Dar lipsa durerilor şi cea a angoasei de peste noapte este similară cu un fel de fericire. În această dulce stare de linişte trece dincolo exact când pe dealul de est se iveşte soarele.
                                                    *
         Raiul pe pământ. În ziua însorită de început de aprilie, călugării de la Mănăstirea Slănic, din dealul înconjurat din trei părţi de pădure amestecată de brad şi fag, călugării aşadar au ieşit în grădină să acopere solarul mare de un hectar de pământ reavăn. Cei doisprezece monahi s-au aşezat la distanţe egale pe lângă folia uriaşă şi se pregăteau s-o treacă peste uriaşul schelet cocoşat de metal. Atunci, din senin, s-a înfoiat un vânt care a început să ridice de la pământ folia cu monahi cu tot. Careva dintre ei a ţipat: „N-o lăsaţi, ţineţi-vă zdravăn de ea!” Aşa au făcut cei doisprezece călugări şi în câteva clipe se putea vedea deasupra grădinii mănăstirii o folie uriaşă, verzulie, plimbând douăsprezece rase negre, înfoiate, spre nu se ştie unde. Paznicul aşezământului, cu câinele Oscar lângă el, urmărea uimit călătoria foliei zburătoare cu monahi, până nu s-a mai văzut nimic, doar azur şi soare strălucitor. Cercetările Bisericii, Poliţiei, Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, Parchetului şi Serviciului de Informaţii n-au dat nici un fel de rezultate.
         Un pustnic care se plimbă prin preajma mănăstirii zice că ştie sigur că folia cu monahi a aterizat într-un loc care îndeobşte se numeşte Raiul pe pământ, dar nimeni nu poate spune exact unde este acest Paradis. Cioran consideră că „în fiecare epocă, (suntem) martori la dispariţia ultimelor urme ale Paradisului terestru”. Ei bine, călugării de la Mănăstirea Slănic – Argeş nu doar că n-au asistat la dispariţia Paradisului terestru, dar chiar l-au găsit; secret pentru noi, mană cerească pentru ei.
                                                    *
         În şirul de salcâmi care străjuiesc gardul din fundul grădinii, un salcâm a murit în primăvara asta, pur şi simplu n-a mai înfrunzit, n-a mai înflorit. Nimeni nu i-a plâns de milă. Doar prietenul meu Aurel m-a întrebat indiferent dacă nu vreau să aducă drujba şi să-l taie. Surprins deodată de o speranţă deşartă, i-am spus că-l mai las. Mort fiind, salcâmul vâjâie voios seara în vântul de primăvară.
                                                    *
         Cât de inconştient se joacă eul în dimineaţa vieţii, cât de trufaş se plimbă el la amiază şi cât de irascibil se târăşte când soarele coboară dealul. Ei, dar cât de apatic se mişcă el în eternitatea morţii!
                                                    *
         Constantin Virgil Bănescu a fost un poet din Târgovişte. L-am cunoscut pe când era în clasa a opta, pe la mijlocul anilor nouăzeci. I se spunea Bobiţă. Am făcut parte dintr-un juriu la Festivalul Moştenirea Văcăreştilor, alături de Cezar Ivănescu, Mircea Horia Simionescu, Gheorghe Izbăşescu ş.a. şi l-am premiat cu toţii pe Bobiţă care – într-o seară – a recitat asistenţei mai multe poeme fără titlu, poeme ce nu semănau cu nimic din ce se publica atunci, scurte poeme pe care le delimita cu un mic fluier; la sfârşitul fiecărui poem scotea fluierul din buzunar, îl punea la gură şi scotea un sunet vesel, stârnind zâmbete de simpatie.
         Eram cazat în cameră cu regretatul Cezar Ivănescu. Spre miezul nopţii, poetul a apărut însoţit de Bobiţă. „Dumitre, mi-a zis autorul Baaad-ului, în seara asta Bobiţă doarme la noi”. „Dar el nu e din oraş?” „Ba da, dar vrea să-şi câştige independenţa…” Şi-a dat jos doar bocancii, şi-a pus fesul strâns pe cap şi aşa a dormit în pat cu Cezar până a intrat soarele pe fereastra camerei. Era tot îmbrăcat şi cu fesul pe ochi.
         Virgil Bănescu era un poet matur în clasa a opta. A ajuns student, publica în reviste, dar şi cărţi, îl citeam din când în când. La un moment dat, am citit în ziare că s-a sinucis tânăr, îngrozitor de tânăr.
         Deschid acum primul număr al noii reviste Târgoviştea literară şi citesc un poem inedit de Virgil Bănescu, unul tulburător, tragic, parcă menit a motiva gestul lui fatal, un fel de testament pe patul de moarte:
                               Ziua în care mor
La 23 de ani de viaţă
nu mai am ce să scriu până mor

şi e viaţă azi

e gura mea deschisă în faţa morţii gurii mele

e soare peste foc

e  tot ce-aş mai scrie
dacă aş mai avea ce să scriu până mor

e pielea cea mai întinsă a zilei

e ziua în care mor

ziua în care mor e încă o zi de viaţă”.

         Ultimul vers subliniază graniţa dintre lumi: „ziua în care mor e încă o zi de viaţă”.
                                                    *
         Medicina este în fond o profesie practicată de impostori şi rataţi. Ea ameliorează când şi când starea omului, dar menirea ei ar trebui să fie aceea de a vindeca de moarte, definitiv. Şi ea tocmai asta nu poate.
                                                    *
         Valea Ursului. Un depozit de mobilă germană second hand. La intrare, găsesc un birou mare, masiv, galben ca paiul de orz. „Luaţi-l, mă îndeamnă patroana planturoasă ca o matroană. E ca nou. Să vedeţi ce-o să mai scrieţi la el”. L-am cumpărat, l-am instalat şi cum m-am aşezat la el, minunate reflecţii despre moarte am scris, luminoase gânduri despre moarte, inspirate panseuri angoasante despre lumea aceea…
                                                    *
         Zace de o lună, aşteaptă din clipă în clipă să plece; de o săptămână îl chinuieşte un singur gând: nu i se trage cumva de la dezacordul gramatical pe care l-a practicat cu voioşie cinci decenii?
                                                     *
         Vine o vreme când deja e târziu în lume şi omul se îmbracă în întuneric ca-ntr-o cămaşă neagră şi pleacă uitându-se numai înainte.
                                                    *
         Aurel Pantea, exersând conştiinţa acută a morţii: „Cade adânc în noi grăuntele conştiinţei morţii,/tu şi eu suntem tare departe şi privim/lanurile întinse şi secerătorii,//în moartea mare, creşte desfrânarea,/floarea prăduitoare”.
                                                    *
         Cincizeci de scriitori iau o masă festivă din cadrul unui festival, în faţa unei bisericuţe de lemn din mijlocul unei păduri, în curtea verde de iarbă şi copaci a mănăstirii. Palinca şi vinul dezleagă limbile, păsările ciripesc deasupra mesei, în stejar, peştii plesnesc apa iazului de alături. La un moment dat, dintr-o chilie de lemn, iese ca o umbră un călugăr mai bătrân decât moartea însăşi şi aruncă lichidul gălbui dintr-o oliţă de noapte. „Viaţa e zbucium, zice el, poezia e durere, numai moartea ne liberează!”
                                                    *
         Se întreabă unul altul, dacă există viaţă după moarte. Întrebarea e alta: dacă există moarte după moarte, adică dacă există eternitate după momentul fatal.
                                                    *
         De la trei-patru ani, de când a aflat că există moarte, o percepe clipă de clipă cu toate simţurile, dar de o viaţă întreagă se amăgeşte că n-o vede, n-o aude, n-o pipăie, n-o miroase. Dar, ea e lângă el mereu şi-l pătrunde din toate părţile, că dacă n-o va auzi, o va vedea, dacă n-o va mirosi, sigur o va pipăi…
                                                    *
         Nunţile, petrecerile, înmormântarea, ieşirile la picnic, mersul în grup la meci sau la restaurant şi la revelion, ieşirea în reţelele de socializare, toate acestea fac parte din solidarizarea împotriva morţii. Hm! Un fel de artă pentru artă!
                                                    *
         Aseară, la intrarea pe strada ta, să te prindă noaptea acasă, ţi-ai zis, un om cu zâmbet impersonal te-a oprit şi ţi-a spus alb: „Nimic în viaţă, totul în moarte”. Iar luna nu era nici mândră, nici clară.
                                                    *
         În satul din Podişul Mehedinţi, satul în care nu s-a întâmplat (mai) nimic în ultimii 500 de ani, a murit centenarul Niţă Ioniţă. Nu mai ninge de trei zile, dar e un ger de minus 27 de grade Celsius şi trei bărbaţi, cu sticla de ţuică lângă o cruce de lemn, se canonesc să sape o groapă lungă de doi metri, lată de un metru şi adâncă de un metru şi jumătate. De două zile văd că nu …avansează deloc în adâncime. După ce mulţimea ajunge la groapă cu răposatul, o femeie comentează: „Gerul acesta e un semn că bunul Dumnezeu nu-l vrea…” Alta îi dă replica: „Ba, Dumnezeu îl vrea de nu se mai poate. Dacă nu l-ar fi vrut, îl lua astă-vară, la patruzeci de grade, când strica aerul pe cinci sate în jur…” Pe cer, croncănea o cioară bătrână de cinci sute de ani. Când s-a născut ea, în satul din Podişul Mehedinţi se mai întâmpla totuşi câte ceva în afară de înmormântări în pământ împietrit.
                                                    *
         În orice disperare există o disperare şi mai mare.
                                                    *
         A murit prostul oraşului şi vezi în convoiul mortuar de pe bulevard vreo treizeci de oameni pioşi. Orgoliul tău îţi spune că ar fi bine să fii în clipa din urmă măcar la fel de …popular ca prostul oraşului.
                                                    *
         Moartea sugând răbdurie din vârful inimii tale ca din sfârcul lunii.
                                                    *
         …………………………………………………………………..
         (Aici îmi reuşise o metaforă foarte fină a Neantului, dar în clipa imediat următoare ea a dispărut instantaneu de pe hârtie, ca şi din mintea mea – a înghiţit-o neantul).
                                                    *
         Cum văd un tânăr atletic, sportiv, numai muşchi, gata să spargă Everestul în pumni, subit mă apucă o milă de el, incomparabil mai mare decât de un nevolnic numai piele şi os. Şi asta pentru că ghicesc moartea lucrând neîntrerupt şi fără oprelişti în trupul cel tânăr şi atletic mai mult decât în cel deja dus al nevolnicului…
                                                    *
         Nikos Kazantzakis: „Moartea-i un fleac, un simplu pfff!, şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine!”
                                                    *
         În amurg, îngerul cel grăsuliu, trecea drumul de munte cu sufletul meu sub aripă. Îl purta discret, cum poartă un consilier mapa preţioasă a ministrului Metafizicii. Păzitorul meu grăsuliu, cu aripi albăstrii, urca pe costişă cu sufletul meu sub aripă.

          (Fragmente din volumul în pregătire Moartea după moarte, apărute în Familia, nr.9/septembrie 2013). 

9 comentarii:

Fleur spunea...

,,Nu trebuie să te gândeşti la moarte dacă vrei să trăieşti.
Oricum, ea e foarte aproape.
E lângă noi.
În noi.
E suficient să o atingi, involuntar...
şi gata. Delete ultimul bec de control.''

Augustin spunea...

Bun venit!
Am să ţin cont de sfatul versificat...
Ba, nu cred c-am să ţin!...

Anonim spunea...

Am izbucnit în hohot, subit, la păţania acelor monahi. Adevăr sau legendă, Ficţiunea domaniană este desăvîrşit literaturizată.
După ce mi s-a stins râsul, am şters lacrămile, dar am păstrat acelaşi zîmbet detaşat, meditativ pe tot parcursul citirii celorlalte texte.
Domnule Augustin, sunt norocos că V-am descoperit Scrisul!
Culai

Augustin spunea...

Domnule Culai, mă puneţi pe gânduri îndoindu-vă de realitatea întâmplării de la Mănăstirea Slănic. De când am scris-o, eu sunt convins de realitatea întâmplării. Nu încercaţi să-mi zdruncinaţi această credinţă.

Şerban Tomşa spunea...

Ce frumos ! Îmi tai din nou respiraţia, cu rândurile tale, dragul meu DAD !

Anonim spunea...

Păi, s-a cuveni o precizare, ca să fim înţeleşi de ce am rîs... Nu, nu de cum aţi scris, ci-n situaţia în care i-aţi pus pe călugări. Eu, la casa părinţilor mei, n-am avut mai mult de 250 mp de grădină. Şi din copilărie am ştiut cît se trudeşte pe atîta, trei anotimpi din patru. Am mai "gospodărit" la Negreşti-NT vreo trei ani, ca la o jumate de ha-ha - agricultor de sîmbăta-duminica: din 4 pe lună, ori două de sărbătoare şi una de ploaie, ori invers... Că, de aia m-am şi lehămetit.
Să presupunem că, aşa a fost: 12 călugări harnici nevoie mare au zăbrelit un ha pentru seră/solar şi că au croit un folioi cît un stadion, ca să-l acopere. Mă veţi crede au ba, cei 12 nu ar fi fost în stare să acopere dintr-o dată o seră nici cît grădinuţa copilăriei mele, dară mi-te ditamai hectăroiul... Mai că şi-au meritat pedeapsa vîntului, ori poate intervenţi divină. Iar, ca spectator, să vezi 12 călugări luaţi în balon de vînt, nu deloc de plîns, ci de rîs cu lacrimi, aşa cum era să vărs eu pe mine cafeaua matinală.
Asta nu m-a împiedicat să-mi revin şi să citesc tot mai meditativ celelalte perle literaturivate aproape desăvîrşit.
De V-am greşit, nu-mi cer iertare!
Culai

Augustin spunea...

Staţi liniştit, nu sunt deranjat, eu am glumit. Şi am mai vrut să mă dau mare, vezi Doamne!, să-l copiez pe Marquez sugerând că tot ce-mi trece mie prin cap, orice năzdrăvenie trebuie că e musai reală... Altfel, să nu ne batem capul cu solarul, că ştiu şi eu ce e un hectar... Acasa am 3000 de metri pătraţi şi oricum e mult, dar de trei ori mai mult!...

ștefan s. spunea...

Simplu, frumos, pe intelesul tuturor. Felicitari!

Imi place micro-secventa cu salcamul uscat.

Ati stat in camera ,,cu regretatul Cezar Ivanescu"? Aveti amintiri...scrise? Ati postat ceva pe blogul dvs?...Mi-ati amintit de C. Ivanescu; in seara asta voi citi din ,,La Baaad", cartoiul acela de aproape cinci sute de pagini.

...,,luminoase ganduri despre moarte"!
De ce nu, dincolo de intuneric, tot lumina e deplina...Chiar daca am vrea, nu murim noi asa cu una cu doua!

...o cioara batrana de cinci sute de ani!

Aveti dreptate, am simtit de multe ori in viata cum ingerul meu ma tine sub aripa lui azurie.

Zile senine sa aveti si spor la scris si in toate!

Augustin spunea...

Domnule Stefan S., salcamul e si acum in gradina mea.

Cu Cezar eram prieten, mă rog, atât cât puteai fi prieten cu un mare poet imprevizibil...

Cele bune din viaţă şi dvs.!