Anul trecut, tânărul prozator Cristian
Meleşteu a câştigat concursul pentru volume în manuscris al Uniunii
Scriitorilor din România cu cartea Radiografia
unei zile de mai, carte surprinzătoare prin tematică şi stil, ba şi prin
maturitate, carte despre care am scris atunci. Recent, prozatorul a publicat un roman demn de luat în seamă,
neanunţând prin nimic vârsta autorului: Revoluţia
borfaşilor (Tracus Arte, 2013).
Cristian Meleşteu este scriitorul
vremurilor noastre. În ce sens? În sensul în care I. L. Caragiale a fost
scriitorul sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX, în sensul în
care Teodor Mazilu a fost scriitorul (era să zic pictorul) deceniilor şapte şi
opt ale secolului XX, adică autorul care amendează prin caricaturizare năravurile
şi moravurile contemporanilor lui.
Portretele personajelor principale
sunt trasate din câteva tuşe de caricaturist care a ajuns de mult la esenţă şi
face maximă economie de linii şi linioare, haşuri şi puncte şi buline etc.:
„Vasile era înalt cât uşa, deşirat, un şir de covrigi de post întinşi pe o
sfoară. Un început de cocoaşă şi o poziţie nefirească, aproape ghemuită, pe
care o lua când stătea jos, nu te lăsa să ghiceşti cât de înalt e şi, dacă îl
vedeai ridicat, credeai că e alt om, poate fratele mai mare al celui pe care-l
zărisei pe scaun. Deşi scump, costumul de pe el nu-i dădea un aer de eleganţă,
părea mereu că-l stinghereşte şi, deseori, dădea din umărul drept, ca şi cum i
s-ar fi părut că prin mişcarea asta ridică mâneca inegală…” Vasile Topor ocupă
cu destinul lui o bună parte din naraţiune. Din nefericit copil al străzii, el
devine ditamai omul de afaceri, ca să zicem aşa, omul de afaceri murdare, şef
al cerşetorilor din oraş care produc o avere imensă pe care Vasile ştie s-o
investească, devenind astfel cureaua de transmisie dintre societatea înaltă a
politicienilor şi lumea subterană a interlopilor.
Romanul se învârteşte însă preponderent
în jurul lui Tase, „zis Treflă, după tatuajul care-i trona pe antebraţul stâng.
Tase Treflă era un om cât uşa, cu o voce groasă, răguşită de la tutun, a cărui
figură de boxer de categoria grea nu cadra deloc cu vorbele duioase.” Ei bine, Tase
este exemplar pentru un personaj de roman, unul aruncat de autor cu nonşalanţă
din extrema norocului chior în extrema ghinionului născut/făcut. Boem,
risipitor, înrăit jucător de poker, scriind chiar ani de zile la un tratat
despre acest joc. La un moment dat, împreună cu un prieten de aceeaşi teapă,
agaţă doi italieni şi pun de-un poker de o zi şi o noapte cu bani luaţi de la
un cămătar feroce. La sfârşit, joacă totul pe o mână şi norocul îi surâde,
având din servire trei aşi. Dar, demonul, care-şi vâră coada când e vorba de
jocuri de noroc, îl îndeamnă să decarteze doi dintre aşi sperând la un final
spectaculos cu o chintă royală. Pierde, desigur, şi în faţă i se deschide
perspectiva sumbră a pedepsei crunte din partea cămătarului Gogu care-i şi
făcuse o demonstraţie de cum îi pedepseşte pe răi platnici, ameninţându-i cu
leii din cuşcă, cu bastoanele guarzilor, turnându-le ulei încins pe faţă etc.
Norocul îi surâde însă încă o dată.
Getuţa, o văduvă mai trecută, îl cere de soţ, angajându-se să-i plătească ea
datoria la cămătar. Imediat după nuntă, cu banii de la Getuţa, Tase bate-n poarta
cămătarului, dar este iar rândul nenorocului. Acesta nu e acasă. Tase se
opreşte într-o cârciumă la una mică, unde-i vine ideea unui chef de pomină.
Strigă adunarea şi în scurt timp sunt aduşi de acasă ospătarii şi localul de
umple de toată oastea oamenilor străzii, interlopilor, cerşetorilor în frunte
cu şeful lor Vasile… Un chef monstru cu băutură, mâncare şi fete, în care Tase
este regele tronând pe un butoi cu vin, chef care se mută cu o basculantă de
cartofi şi oameni într-o altă cârciumă de la margine de Bucureşti. Tase
lichidează toată suma destinată lui Gogu Cămătaru şi de-aici se cam încheie
tonul buf al cărţii.
Tase părăseşte lumea civilizaţiei,
lumea veselă, luxoasă şi sordidă deopotrivă şi, printr-o călătorie cumva
iniţiatică, ajunge în Vultureşti, satul copilăriei lui nefericite, după ce
reuşeşte să străpungă o stâncă uriaşă căzută din munte, care desparte simbolic
două lumi, una a civilizaţiei putrede de corupţie şi lăcomie şi cealaltă
ancestrală, în care nu se întâmplă nimic esenţial de sute de ani. Tot simbolic
este faptul că la penetrarea stâncii, Tase îşi pierde hainele, ajungând astfel
în sat gol ca un nou născut. Satul mai are un singur locuitor, pe bunica sa cu
un picior de lemn – un adevărat istoric viu al anilor de când Tase a părăsit
vatra natală. Bunica îi povesteşte destinele ultimilor douăzeci de oameni din
sat care, înainte de moarte, i-au lăsat ei prin testament averea. Eroul este
îndemnat să repare casele, mobilierul, acareturile, iar Tase, tot renovând, îşi
dă seama că zeiţa Fortuna îl trimite din nou în extrema norocului: găseşte prin
toate casele salbe de aur cu care devine mai bogat decât ar fi îndrăznit să
spere vreodată. Cristian Meleşteu ştie să închidă măiestru cercul naraţiunii cu
povestea bunicii lui Tase care învăţase jocul de poker dimpreună cu toţi
locuitorii satului. Când în sat mai rămăsese doar ea şi Mitică, la îndemnul
acestuia, au făcut o partidă de poker pe toată averea satului. Bunica, ameţită
şi de nişte vin dulce, este servită cu trei aşi din care decartează cu o
nonşalanţă inconştientă doi aşi, dar reuşeşte chinta royală cu care bate careul
de nouari al lui Mitică. Aşa moşteneşte ea tot satul, datorită chintei pe care
n-a reuşit-o nepotul la partida de pomină cu italianul. Tase o provoacă pe
bunică la o ultimă partidă între ei doi. E ignorat refuzul bătrânei, ca şi
subterfugiul că nu există în tot satul un pachet de cărţi. Tase confecţionează
un pachet de cărţi de joc din filele singurei cărţi din Vultureşti – Biblia, şi partida epocală se
desfăşoară, Tase fiind servit cu chinta royală de treflă. Eroul se întoarce la Getuţa lui şi la odrasla
nou-născută. O nouă viaţă a lui Tase poate să-nceapă, o nouă viaţă între cele
două extreme: norocul chior şi ghinionul pervers, după cum poate continua
tratatul despre noroc şi ştiinţă în jocul de poker.
Cristian Meleşteu porneşte naraţiunea
în ton uşor şi senzaţional, dar are ştiinţa structurii, compoziţiei, reuşind să
alterneze scenele bufe cu monologurile grave, face trecerea fără sincope de la
o lume nebună la una aşezată, de la întâmplări de tot banale la altele
parabolice, ştie să sublinieze diferenţa dintre normal şi absurd în viaţa
societăţii româneşti. Parodiază şi caricaturizează (hm!dacă mai e loc) viaţa
publică de astăzi. De pildă, înmormântarea tânărului ţigan Mercedes este
însoţită de un alai pestriţ în care e află şi cântă maneliştii „Florin Parizer,
Adrian Obişnuitul, Prinţesa de aur, argint şi platină, Vali Vreme frumoasă, Ion
Ochi de sticlă şi Ion Limbă dulce, autorul ultimului hit pe piaţa manelelor „Zi
şi noapte, noapte şi zi”.
În finalul romanului, Meleşteu aşează
următoarea notă, şi încă bolduită: „Cartea conţine (şi) fapte reale, preluate
din articole de presă ori comunicate ale poliţiei, care au fost folosite ca
sursă de inspiraţie şi apoi literaturizate”. Noroc că bruma mea de experienţă
de cititor de roman nu se lasă înşelată de acest avertisment, altfel toate cele
de mai sus n-ar mai fi fost scrise.
(cronică publicată iniţial în rtevista "Argeş" nr. 9/sept. 2013)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu