Urma lui Adrian Alui Gheorghe, un altfel de roman al obsedantului deceniu

         Adrian Alui Gheorghe este scriitor opzecist de primă mână şi de-o mobilitate extraordinară în manifestarea totală a talentului său. El scrie poezie nonconformist, fără a respecta neapărat o formulă (auto)impusă, ci dând frâu liber imaginaţiei şi culturii acumulate, polemizând în subsidiar, dar susţinut, cu celebra zisă că poezia nu se scrie cu idei, ci doar cu cuvinte. Ei bine, el dovedeşte de multe ori că poezia se scrie (şi) cu idei. De asemenea este un eseist de-o logică de fier, deşi întoarce pe dos logica formală c-o nonşalanţă de veritabil gânditor. În sfârşit, Adrian Alui Gheorghe este şi un însemnat prozator, autor de nuvele şi romane remarcabile.

         Urma (Cartea Românească, 2013) este un roman al universului concentraţionar comunist din anii ’50-‚60 ai veacului trecut, dar scris în cu totul alt registru epic decât s-a scris până acum la noi. Sigur că găsim toată „logica” securistică şi toată atmosfera de iad a închisorii politice: gardieni grobieni ;i diabolici promovaţi de la sapă şi de la coada vacii, zarca, terciul, tortura şi  bătaia cotidiană ca modus vivendi… Dar acestea toate ca un cadru general. Subiectul este însă unul incitant, la limita luptei realului cu inexplicabilul. În toamna-iarna lui 1960, la închisoarea Aiud, un fapt vine să tulbure atmosfera „paşnică” de reeducare a „bandiţilor” politici în spiritul noii orânduiri socialiste. Un gardian descoperă într-o dimineaţă nişte urme de bocanci pe zăpadă care vin din gardul închisorii spre pavilioane, dar nu şi înapoi. În celule nu apare la număr nici un om în plus, după cum desigur nici în minus Se declanşează o anchetă fără precedent, o anchetă internă sub presiunea organelor de la cel mai înalt nivel, de la Ministerul de Interne. Trebuie găsit neapărat un vinovat, un duşman al poporului care se joacă cu autoritatea statului, urmele acestea fiind percepute ca o adevărată „declaraţie de război”, dar cum să găseşti un vinovat pentru fapte care scapă logicii şi realităţii?! Sunt interogaţi toţi deţinuţii, se fac presiuni asupra lor, unii încearcă să profite de situaţie pentru a scăpa înainte de vreme de puşcărie depunând „mărturii halucinante: soţia unui deţinut – desigur, o vrăjitoare – îşi posedă cu patimă soţul, noaptea, în celulă, călugărul Daniil, mort cu un an în urmă, şi Maica Domnului vin să aline suferinţele bandiţilor…” (din prezentarea autorului de pe coperta a patra). La orizont (hm!) se întrevede o speranţă pentru comandantul penitenciarului, Ilie Geangu: e descoperit într-o celulă un fost iluzionist de-al lui Constantin Tănase, un adevărat artist, care poate face cele mai de-a mirărilea acte de magie, de la dispariţia batistelor şi cravatelor, până la o ploaie de ceasuri, plimbarea carafei de apă prin aer dintr-o parte în cealaltă a camerei, deschiderea uşii cu cheia transmisă de asemenea prin aer sau…transformarea apei în vodcă, întocmai „ca la Cana Galileea”. Pe toate acestea le face Gurii Lovin, de voie-de nevoie, în faţa comandantului, gardienilor şi unui inspector. Un fost gardian, mort de două luni, vine în biroul comandantului şi scrie raportul către superiori, punând desigur totul pe seama lui Gurii şi în acest fel să se încheie toată tevatura. Dar ultima ispravă a magicianului Gurii, transformarea a şase marmite cu apă clocită în vodcă de cea mai bună calitate, transformă şi biroul comandantului Geangu într-un loc de pierzanie, cu scene de beţie, de orgie lipsite de orice limite. A doua zi dimineaţa, închisoarea este un haos, iar comandantul Geangu îşi pierde minţile şi este dus la balamuc, iar magicianul moare împuşcat, fiind, victima unei diversiuni. În final, colonelul Şoavă din minister vine să reinstaureze ordinea în închisoare, cu mână de fier desigur, dar în zorii zilei următoare, la exact o lună de la începutul acţiunii, urmele pe zăpadă apar din nou, aşadar – cu cuvintele lui AAG de pe copertă, „finalul devine un nou început”. Ultimele rânduri ale cărţii sună astfel: „Colonelul (la aflarea veştii că urmele au reapărut, n.m DAD) şi-a dus un deget îndoit la gură, a muşcat adânc ca şi cum ar fi vrut să aibă un contact dur cu realitatea, după care a spus rar şi apăsat: - Ei, până aici le-a fost! Şi Dumnezeu dacă e, trebuie să dea socoteală!...” Putem interpreta nu doar că e un nou început, dar că avem de-a face cu un roman cu acţiune ciclică, o acţiune ca un perpetuum mobile.

         Dincolo de insolitul subiectului, romanul cuprinde scene de un umor subtil pe alocuri, dar uneori de-un umor nebun. Colonelul Şoavă îl ameninţă pe comandantul închisorii cu sancţiuni pentru că „într-o închisoare politică, în care fantomele se mişcă după bunul plac prin curte, cineva trebuie să plătească./…/Şi vântul dacă mişcă prin curte de capul lui, cineva trebuie să o ia pe cocoaşă!...” Scena de la teatrul lui Constantin Tănase, cu numărul de magie al lui Gurii, care declanşează o ploaie de ceasuri peste spectatori, ceasuri care la ieşire se dovedesc a fi simple dopuri de bere, trimite la Maestrul şi Margareta. Cam tot pe acolo trimite şi agonia lui Gurii de la zarcă dinaintea morţii.

         Romanul Urma (îmi scapă de ce nu Urmele!) se citeşte pe nerăsuflate, având o structură suplă, tăiat deseori în secvenţe de scenariu de film, prin meandrele subiectului rezistând un fir epic tensionat gradat după care cititorul se ţine consecvent, neavând lungimi, „burţi” şi fiind peremptoriu  rotunjit, totuşi, în ciclicitatea lui. Peste toate, romanul acesta este o dovadă că despre închisoarea politică se poate scrie proză şi altfel, nu doar grav şi scrâşnit, dar şi cu umor, cu ironie.