Adrian Alui
Gheorghe este scriitor opzecist de
primă mână şi de-o mobilitate extraordinară în manifestarea totală a talentului
său. El scrie poezie nonconformist, fără a respecta neapărat o formulă
(auto)impusă, ci dând frâu liber imaginaţiei şi culturii acumulate, polemizând
în subsidiar, dar susţinut, cu celebra zisă că poezia nu se scrie cu idei, ci
doar cu cuvinte. Ei bine, el dovedeşte de multe ori că poezia se scrie (şi) cu
idei. De asemenea este un eseist de-o logică de fier, deşi întoarce pe dos
logica formală c-o nonşalanţă de veritabil gânditor. În sfârşit, Adrian Alui
Gheorghe este şi un însemnat prozator, autor de nuvele şi romane remarcabile.
Urma
(Cartea Românească, 2013) este un
roman al universului concentraţionar comunist din anii ’50-‚60 ai veacului
trecut, dar scris în cu totul alt registru epic decât s-a scris până acum la
noi. Sigur că găsim toată „logica” securistică şi toată atmosfera de iad a
închisorii politice: gardieni grobieni ;i diabolici promovaţi de la sapă şi de
la coada vacii, zarca, terciul, tortura şi bătaia cotidiană ca modus vivendi… Dar acestea
toate ca un cadru general. Subiectul este însă unul incitant, la limita luptei
realului cu inexplicabilul. În toamna-iarna lui 1960, la închisoarea Aiud, un
fapt vine să tulbure atmosfera „paşnică” de reeducare a „bandiţilor” politici
în spiritul noii orânduiri socialiste. Un gardian descoperă într-o dimineaţă
nişte urme de bocanci pe zăpadă care vin din gardul închisorii spre pavilioane,
dar nu şi înapoi. În celule nu apare la număr nici un om în plus, după cum
desigur nici în minus Se declanşează o anchetă fără precedent, o anchetă
internă sub presiunea organelor de la cel mai înalt nivel, de la Ministerul de Interne.
Trebuie găsit neapărat un vinovat, un duşman al poporului care se joacă cu
autoritatea statului, urmele acestea fiind percepute ca o adevărată „declaraţie
de război”, dar cum să găseşti un vinovat pentru fapte care scapă logicii şi
realităţii?! Sunt interogaţi toţi deţinuţii, se fac presiuni asupra lor, unii
încearcă să profite de situaţie pentru a scăpa înainte de vreme de puşcărie
depunând „mărturii halucinante: soţia unui deţinut – desigur, o vrăjitoare –
îşi posedă cu patimă soţul, noaptea, în celulă, călugărul Daniil, mort cu un an
în urmă, şi Maica Domnului vin să aline suferinţele bandiţilor…” (din
prezentarea autorului de pe coperta a patra). La orizont (hm!) se întrevede o
speranţă pentru comandantul penitenciarului, Ilie Geangu: e descoperit într-o
celulă un fost iluzionist de-al lui Constantin Tănase, un adevărat artist, care
poate face cele mai de-a mirărilea acte de magie, de la dispariţia batistelor
şi cravatelor, până la o ploaie de ceasuri, plimbarea carafei de apă prin aer
dintr-o parte în cealaltă a camerei, deschiderea uşii cu cheia transmisă de
asemenea prin aer sau…transformarea apei în vodcă, întocmai „ca la Cana Galileea”. Pe toate
acestea le face Gurii Lovin, de voie-de nevoie, în faţa comandantului,
gardienilor şi unui inspector. Un fost gardian, mort de două luni, vine în
biroul comandantului şi scrie raportul către superiori, punând desigur totul pe
seama lui Gurii şi în acest fel să se încheie toată tevatura. Dar ultima
ispravă a magicianului Gurii, transformarea a şase marmite cu apă clocită în vodcă
de cea mai bună calitate, transformă şi biroul comandantului Geangu într-un loc
de pierzanie, cu scene de beţie, de orgie lipsite de orice limite. A doua zi
dimineaţa, închisoarea este un haos, iar comandantul Geangu îşi pierde minţile
şi este dus la balamuc, iar magicianul moare împuşcat, fiind, victima unei
diversiuni. În final, colonelul Şoavă din minister vine să reinstaureze ordinea
în închisoare, cu mână de fier desigur, dar în zorii zilei următoare, la exact
o lună de la începutul acţiunii, urmele pe zăpadă apar din nou, aşadar – cu
cuvintele lui AAG de pe copertă, „finalul devine un nou început”. Ultimele
rânduri ale cărţii sună astfel: „Colonelul (la aflarea veştii că urmele au
reapărut, n.m DAD) şi-a dus un deget îndoit la gură, a muşcat adânc ca şi cum
ar fi vrut să aibă un contact dur cu realitatea, după care a spus rar şi
apăsat: - Ei, până aici le-a fost! Şi Dumnezeu dacă e, trebuie să dea
socoteală!...” Putem interpreta nu doar că e un nou început, dar că avem de-a
face cu un roman cu acţiune ciclică, o acţiune ca un perpetuum mobile.
Dincolo de insolitul subiectului,
romanul cuprinde scene de un umor subtil pe alocuri, dar uneori de-un umor nebun.
Colonelul Şoavă îl ameninţă pe comandantul închisorii cu sancţiuni pentru că
„într-o închisoare politică, în care fantomele se mişcă după bunul plac prin
curte, cineva trebuie să plătească./…/Şi vântul dacă mişcă prin curte de capul
lui, cineva trebuie să o ia pe cocoaşă!...” Scena de la teatrul lui Constantin
Tănase, cu numărul de magie al lui Gurii, care declanşează o ploaie de ceasuri
peste spectatori, ceasuri care la ieşire se dovedesc a fi simple dopuri de
bere, trimite la Maestrul şi Margareta. Cam tot pe acolo trimite
şi agonia lui Gurii de la zarcă dinaintea morţii.
Romanul Urma (îmi scapă de ce nu Urmele!)
se citeşte pe nerăsuflate, având o structură suplă, tăiat deseori în secvenţe
de scenariu de film, prin meandrele subiectului rezistând un fir epic tensionat
gradat după care cititorul se ţine consecvent, neavând lungimi, „burţi” şi
fiind peremptoriu rotunjit, totuşi, în
ciclicitatea lui. Peste toate, romanul acesta este o dovadă că despre
închisoarea politică se poate scrie proză şi altfel, nu doar grav şi scrâşnit,
dar şi cu umor, cu ironie.
5 comentarii:
Regret foarte mult că n-am citit romanele lui Adrian Alui Gheorghe şi Nichita Danilov. Pe vremuri aveam bani să cumpăr toate cărţile care mă interesau şi să mă abonez la reviste literare. Eram mirat că Teofil Răchiţeanu se plângea că nu-şi poate lua o carte. Uite că...
Îţi promit că te recomand scriitorilor de mai sus şi altora asemenea să-ţi trimită romanele, fiind şi tu un la fel de vicios cititor de roman ca şi mine.
Trist paradox: Marii Analfabeţi să sperie conturile altora din băncile cele mai solide din euroime... Librarii să se uite chiorîş la tine, că le citeşti de-a-n picioarelea o carte, neavînd bani să o cumperi... (oricum, n-aş fi dat 11-12 lei pe o broşurică de anecdote ale unui Florin I.)
Bibliotecile publice, "aliniate" de obtuzii manageri kulturnici la "normele" kultInternetului, au îngropat cartea tipărită sub tălpile meselor cu calculatoare...
Noroc, cu Dl Doman, care nu numai că poate ceti, dar se mai îndură şi de cei ţinuţi departe de actualitatea tipărită. Poate că prea darnic, rezumă lecturile domniei-sale, că mai nu ai nevoie de carte... De "Urma" ştiam de la-nceputul verii, dar apoi nimic. De acest romancier teleormănean, nimic nu aş fi aflat, de nu ajungeam domanofil... Mulţumesc!
Culai
Domnule Neculai,
aveţi dreptate, paradoxul e trist. Eu însumi sunt necăjit că nu pot merge totdeauna la Bookfest, la Gaudeamus, pentru că n-am câteva sute de lei în buzunar să-mi iau cărţi şi mă enervez trecând din stand în stand fără a-mi putea permite să iau una, alta... Noroc cu romancierii români contemporani care-mi trimit cărţile lor.
Draga Gusti, daca in Romania ar exista categoria de cititor de incercare, cu drag ti-as incredinta titlul...! Ramin dator cu o bere... morala pentru comentariul tau la carte.
Domnule Serban Tomsa, cum primesc adresa dvs postala, va expediez cartea. Cred ca o sa adaug si un exemplar din Batrinul si Marta, o carte rau cetita in lumea noastra, dar pe care cei citiva cetitori care conteaza o condidera bine scrisa. Cu pace,
AAG
Trimiteți un comentariu