miercuri, 28 august 2013

Drumul spre moarte ca mersul spre casă



          O voce de sus, din cer (?), în ziua senină de august, se aude desluşit şi calm: “Vei câştiga războiul cuvintelor cu semnul acesta!” Te uiţi pe boltă şi lângă un nor mic, alburiu, rarefiat, apare din senin, un crin negru, strălucitor, ca de smoală.
                                                           *
         Cea mai bună dulceaţă e cea de cireşe amare. Cea mai dulce moarte e cea din clipe de viaţă amară.
                                                           *
         Decembrie cu zăpadă tasată de soarele ultimelor zile. Conduci 300 de kilometri pentru a revedea mormântul părintelui Arsenie Boca de la Mănăstirea Prislop. Stai o jumătate de oră lângă troiţa de stejar de pe mormânt, admirând sutele de glastre cu crini înrămate de crengi verzi de brad. Când ajungi înapoi la maşină, pe un deal deasupra mănăstirii, pe cerul, în general senin, dăinuie de minute bune un nor ca un uriaş cu barbă albă aplecat la 45 de grade, cu trupul în rasă alb-albastră peste curtea mănăstirii, cu capul mare şi alb-bărbos cam peste mormântul părintelui Arsenie din liziera pădurii. Pentru o clipă, îţi trece prin minte: Iată că moartea nu există! E doar un drum lin din lume până-n pământul afânat de la poale de deal împădurit…
                                                           *
Poţi iubi în acelaşi timp şi pe Dumnezeu şi moartea, când ştim că El ne-a dat moartea?
                                                           *
         Ştiu, „nu cere semne şi minuni!” Dar eu tot zic: Doamne, dă-mi un semn că nu sunt perfect, că nu sunt imaculat, că am cunoscut păcatul; nu mi-l da azi, nu mâine, dar dă-mi semn când găseşti de cuviinţă. Şi s-a arătat semnul joi, şi o zi, două, trei la rând, mi s-a arătat el, semnul. La un minut după ce răsărea, soarele era însoţit pe boltă de un nor rotund, cu o şchioapă mai mare decât rotundul soarelui. Toată ziua, pe cer se plimba pe cer, de la est la vest, de dimineaţă până-n seară, un soare auriu cu nimb negru. Slavă Domnului, nu sunt pur, imaculat, străin de păcat…
                                                           *
         Îmi doresc tot mai mult timp pentru citit, că scrisul nu mă mai interesează atât de mult, el venind de la sine. Tot aşa îmi doresc mult timp de murit, că timpul de trăit mi-e dat de la sine, de la sine.
                                                           *
         Unii preoţi se înverşunează în a ne învăţa să trăim fără a trăi, în contul unei morţi care ar aduce mai mult a vieţuire, a supravieţuire.
                                                           *
         Peste pădurea din marginea oraşului, un nor răzleţ scutura o ploaie scurtă de vară, cu stropi strălucind în lumina generoasă a soarelui. El îşi privea liniile din palmă, văzând cum se  unesc după nişte unghiuri, toate liniile venind dinspre degete şi dinspre antebraţ, unindu-se ca nişte afluenţi în mijlocul palmei şi curgând unite spre moarte, spre moarte. Peste pădure, stropii de ploaie erau luminaţi de soarele generos.
                                                           *
         Ce-mi place şi ce nu-mi place la moarte. Fără să reflectez prea mult, instinctiv deci, nu-mi place că ea există. În rest, ea este o noţiune de discutat la un pahar, la o halbă…
                                                           *
         Bunica, la cei 87 de ani ai ei, prăşeşte porumbii şi fasolea din grădină. O ia voiniceşte pe un rând, sapă trei tufe, din ultima scoate o sticlă de ţuică, bea o gură, apoi o duce vreo patru-cinci tufe mai în faţă. Revine şi prăşeşte cu spor, să ajungă la tufa cu sticlă şi să se recompenseze pentru munca depusă. În capătul rândului, pe bunica o aşteaptă ea, Moartea. Dar, o iartă. Bunica mai are de prăşit atâtea rânduri. Îşi ia victorioasă sticla şi trece pe rândul celălalt, cel de fasole. A mai păcălit moartea cu o jumătate de metru în lateral, cu o sută de metri în lungime…
                                                           *
         Mergi printr-un peisaj de toamnă, cu dealul împădurit în amestec de roşu, galben, maroniu, verde pal, mergi spre moarte cum ai merge spre casă.
                                                           *
         Lângă monitor, are cana cu ceai verzui, neîndulcit, ceai din nouă plante medicinale împotriva prostatei. Cana primită în ultima campanie electorală are pe ea un slogan al unei alianţe politice în trei culori: roşu, galben şi albastru. Hm! Chiar şi numai sloganul şi culorile de partid ar trebui să-l salveze şi să afle după-amiază că rezultatele biopsiei sunt bune. Ele sunt bune, dragele de ele, află după trei ore de la sorbitul ultimelor picături de ceai, sunt bune, dar nu pentru el, cât mai curând pentru ea, pentru doamna moarte.
                                                           *
         Întrebarea esenţială este nu dacă există sau nu Dumnezeu, ci dacă există sau nu Moartea. În sensul că dacă există ceva după stingerea de pe pământ, dacă trecem în altceva decât în materie anorganică, minerală etc.
                                                           *
         Moartea atotstăpânitoare în apogeul deznădejdii lui Iov: „Împărăţia morţii este casa mea, culcuşul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu eşti tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteţi mama şi surorile mele”.
                                                           *
         În amurgul cu ploaie roşie de nisip adus de vânt din Sahara, un sarcofag se odihneşte în faţa muzeului din Caracal. Un sarcofag profanat cu două mii de ani în urmă. Prin spărtura din colţul dinspre sud, în ploaia roşie din amurgul de vară, moartea bătrână îşi insinuează capul ei spiritualizat de ani şi de înţelepciune.
                                                           *
         Poem de Mircea Bârsilă: „Iată cum este scoasă moartea din satul nostru/în anul când sunt prea multe înmormântări.//Se face o femeie de paie în mărime naturală/şi, încoronată cu o tichie roşie,/este purtată într-o căruţă/între doi oameni înarmaţi cu puşti de vânătoare.//O mare mulţime/o urmează spre locul unde va fi judecată/şi unde este înlănţuită de un stâlp,/iar fetele şi băieţii, legaţi la ochi,/încearcă  s-o străpungă de la zece paşi/cu seceri şi cuţite de înjunghiat porci.//În cele din urmă, este aruncată în apă sau,/dimpotrivă, în flăcările repezi ale unui foc/din crengi de salcâm,/după cum hotărăsc cei doi judecători://un copil cu mască de urs/şi o văduvă bătrână deghizată în mireasă”.
                                                           *
         E un proroc care prezice cu mare acurateţe viitorul foarte îndepărtat, aproximativ exact viitorul apropiat şi deloc, deloc, deloc – nici prezentul, nici trecutul.
                                                           *
         E sexagenar şi în această zi de vară caniculară devine brusc orfan. Se descompune asfaltul în molecule de smoală, nisip, pietricele ş.c.l. Se descompun melcii în cochiliile lor supraîncălzite, se topesc peştii în bălţile fierbând. Se descompune în sicriul de pe masă, tatăl său, tatăl său mort cu o seară înainte. El şade la liziera pădurii din dealul de peste oraş, lângă stejarul rupt în două de un trăsnet. Acolo îl găseşte Teofil, prietenul lui care-l întreabă: „Ce faci aici?” „Hm! vorbesc cu Moartea”. „Păi, a venit?! „Nu, dar dacă vine?!”
                                                           *
         Ce poate fi mai intim decât gura ta cu care oftezi, cu care spui fraze aşezate, dar şi lucruri urâte, după caz? Cum să se uite dentista în gura ta? Ce poţi avea mai intim decât gura ta pe unde va ieşi cândva sufletul ca un abur acolo de câteva grame, de câteva miligrame?...
                                                           *
         Încă din tinereţe, Grigore ofta uneori: „Ei, dac-aş fi aprofundat greaca veche, aşa cum m-a îndemnat profesorul meu Gala Galaction!...” Ei, ce-ar fi fost? era întrebat. Stătea la un pahar, în zi de odihnă, cu prietenii şi când se lăsa vreun moment de tăcere, el îl umplea cu un oftat: „Ei, dacă învăţam eu profund greaca veche!...” Acum e piele şi os, e pământiu, zace în pat de o lună, iar de o săptămână n-a mâncat nimic, bea doar câte puţină ţuică din biberon, cum nu mai poate ţine paharul, stă ca un prunc nonagenar rezemat de perne şi bea licoare de prune cu biberonul. Şi din când în când, Grigore cel sfânt deja oftează: „Ei, dacă aprofundam eu greaca veche!...”

(Fragmente din volumul în pregătire Moartea de după moarte, apărute în "Convorbiri literare" nr. 8/august 2013)

12 comentarii:

Tudor Cicu spunea...

Socratiene gânduri, n-au cum să treacă de tine, mai departe. Zăbovesc oleacă, pentru că ar mai fi "ceva" de spus. (După ultimele vorbe ale sexagenarului, căruia, cu o noapte înainte îi murise tatăl, spuse lui Teofil, în subconştientul meu, încă urma CONVERSAŢIA, aşa:"Atât ne-a mai rămas?" -întreba Teofil. "Păi, dacă ni s-a luat tot!"... Şi, uite aşa, scriitorul mai păcăleşte, cu vorbele, Moartea, precum mătuşa aceea cu un rând de fasole, în lateral şi 100 m,în lungime. Păi, dacă şi ei i s-a luat tot?, fentează şi ea, Moartea, cum poate.

Augustin spunea...

Mulţumesc pentru comentariu! Duminică m-a sunat Adrian Alui Gheorghe de pe Ceahlău şi a comentat exact aceleaşi rânduri reţinute şi de dvs. De unde probabil zisa că spune-mi ce reţii ca să-ţi spun cine eşti!

Şerban Tomşa spunea...

Extraordinar text, m-ai curentat, pur şi simplu ! Cartea va fi, în mod sigur, un eveniment editorial.

Augustin spunea...

Draga Serban, e o nebunie de-a mea. Zilnic fac trei-patru notaţii despre moarte şi le arunc într-un plic A4. Când cineva - redactor-şef, desigur - îmi cere un text, încep să scot din plicul borţos notaţiile despre draga de Moarte, le pun într-o anume ordine şi fac un capitol de carte. Astăzi, când am împlinit o vârstă rotundă, dramatic de rotundă, am fost la Călimăneşti-Căciulata şi după ce ieşeam din bazinul cu apă termală la 39 de grade Celsius, am scris vreo 9-11 notaţii precum cele de mai sus.

Anonim spunea...

Superbe meditaţii escatologice, rupte din viaţa curentă şi ilustrate cu personaje credibile, inclusiv scriitorul...
Tinerii gîndesc la îndepărtata (ipoteză neconfirmată oricînd) moarte. Bătrînii - la o mirabilă nemurire... Fiecine - la orice nu-i mai stă în puteri.
Numai Scriitorul poate orice!
Laus!
Poate vă lansaţi cartea şi-n Tîrgu-Ketrii şi astfel pote că ne-om vedea la faţă, înainte de-a ne cosi Dama...
Culai

Augustin spunea...

Dragă domnule Nikalai, mulţumesc de vorbe! Pe la Piatra, pe la Târgu n-am mai trecut din 1977, la două luni după cutremur. Deşi am niscaiva prieteni pe acolo şi ar cam fi cazul să trec. Dar viaţa e mai trecătoare decât mine.

Anonim spunea...

Superb !
Te învaţă să trăieşti !
Aştept cartea, Sibi

Anonim spunea...

În 1977, vara, după cutremur, am revenit cu semicursiera proaspăt achiziţionată pe rate (un salariu de apostol divizat în 12 rate) într-un larg pelerinaj prin lavra mînăstirească a Neamţului, fiindcă la Vînătorii megieşi Humuleştilor am dus foamea de stagiar, printre primii inşi cu adevărat răi şi pidosnici din viaţa mea.
... Timp în care care-am revizitat şi cei cîţiva (pe-atunci) buni prieteni: Năiţă - ghid la Muzeul humuleştean; Nelu - un învăţător nemţişorean; şi Nela - prima şi unica liceancă pe care am meditat-o la franceză, ajunsă o scriitoare tare la locul său. Pe o altă poetă nu o am vizitat, ci invers.
Atunci, de atunci s-a mai lărgit cu cîţiva muşcaţi de patima condeiului ros mica mea panoplie. Care a explodat în ce se vede şi ştie după 1990. Cînd ne-am apropiat şi mai mult, ca să ne distanţăm şi mai tare.

stefan s. spunea...

Am citit, cu intarziere ce-i drept, randurile acestea ale dvs. despre moarte. Sunt superbe... Felicitari!

Aminteste-ti de moarte ... si nu vei muri niciodata! - asta-i ,,filosofia vietii" dupa Sf. Vasile cel Mare.

Cineva spunea: numai oamenii profund credinciosi se gandesc la moarte si mediteaza pe marginea acestei teme.
Cred ca sunteti un om credincios, un om ,,cu frica de Dumnezeu", altfel de ce v-ati pagubi viata de clipele in care va ganditi si scrieti despre moarte!

M-as bucura sa scoateti cartea si sa o pot citi si eu.
Spor la scris si in toate!

Augustin spunea...

Mulţumesc de cuvinte! Voi mai posta aici şi altele, pe masură ce vor apărea mai întâi în reviste.
Credincios? În măsura în care poţi fi credincios în condiţiile vieţii de azi...

stefan s. spunea...

Conditiile vietii de astazi sunt acceptabile, asta-i parerea mea. Mai ales daca le raportam la cele din primele veacuri crestine, la perioada persecutiilor. NU ne mai cere nimeni sa ne dam viata pentru divinitate, singura forma de mucenicie ar fi sa refuzam acest mimetism agresiv si lumesc, sa constientizam ca avem, in noi, un suflet si un Dumnezeu, in cer.
Va urez zile frumoase si spor la scris!

Augustin spunea...

De acord cu dvs., domnule Stefan S. Când ziceam de condiţiile vieţii de astăzi nu mă gândeam aşa departe, la perioada lui Nero. Mă gândeam mai încoace, la comuniunea dintre om şi divinitate în secolele XVIII-XIX în Rusia sau chiar la noi. Dacă Tolstoi era nemulţumit sufleteşte de tăria credinţei în vremea lui, ce să mai zicem acum, când ispitele s-au...modernizat, ca să spunem aşa.
Dar, eu cred că sunt credincios, că aceasta era întrebare. Nu cât mi-aş dori, din păcate...