George Vulturescu, continuitate şi ruptură

Mulţi poeţi au vieţuit şi vieţuiesc în nord, vreau să zic în nordul României. Unul singur însă şi-a făcut din acest punct cardinal un adevărat motiv poetic, şi-a brodat textura operei pe acest nord, făcând din el un Nord, deci cu majusculă. Şi acesta este George Vulturescu. Unul dintre volumele sale se numeşte Nord şi dincolo de Nord, altul Pietrele Nordului, altul Orb prin Nord, în sfârşit altul Nordul. O gnoză a pietrei.

Recent, George Vulturescu a publicat volumul Grota şi literele (Eikon, Cluj-Napoca, 2013), volum remarcabil şi ca obiect, cu o prefaţă de Irina Petraş. Ca să tragem o concluzie din start, am putea spune că este vorba de două plachete într-o singură carte, iar dacă ar trebui să le unim sub un titlu, acesta ar fi Continuitate şi ruptură.

În prima secţiune – Scaunul gol de lângă foc – Vulturescu îşi adună,  ca o deltă aluviunile, elementele sale care l-au făcut singular şi pe care cu acribie le enumără prefaţatoarea: „lup, piatră, fulger, sihlă, vultur, orb (dar şi ochi orb, n.m. DAD), carne, frică, sânge, vifor”. Sunt elementele care fac unitară această primă secţiune dedicată, în mare măsură, prietenilor poeţi de dincolo pe care generosul Vulturescu nu-i uită: Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan, Ion Baias, Emil Matei. Ei (nu) ocupă „scaunul gol de lângă foc”. Poeme bune marca Vulturescu, unele antologice (v. poemul dramatic Moartea câinelui), poeme care-l consacră încă o dată. Până aici este vorba de continuitate.

O surpriză, adică ruptura întrucâtva (unitatea de stil rămânând intactă), o reprezintă partea a doua a cărţii: Viespe de grotă, un poem amplu în 40 de părţi. Trebuie musai să cităm moto-ul, pentru că el reprezintă punctul de pornire care ne ajută să înţelegem demersul original al poetului…nordic: „La Turnu, sub munţii Coziei, în stâncile de pe malul Oltului se află chiliile sihaştrilor Daniel şi Misail. Pe urmele lor, în grote uitate, osârdia acestor rânduri”. Ei bine, acesta este pretextul poemului amplu al lui Vulturescu, poetul devenind un alter ego al sihastrului Misail. Dacă Grigore Alexandrescu a cântat mănăstirea fastuoasă cu mormântul lui Mircea cel Bătrân de pe malul drept al Oltului, George Vulturescu a ales grotele de la un kilometru distanţă de pe malul stâng al râului, el creând pentru grota în care s-a nevoit Misail o paralelă cu o grotă „mai mare/…/care s-a săpat singură în noaptea creierului/în amiaza cărnii”. În această secţiune, George Vulturescu este un adevărat textualist, fără a fi  totuşi steril, tehnicist, etc., deci textul având viaţă, savoare, intertextualitatea fiind folosită cu măsură. Iată o litanie a lui Misail: „nu-mi merit agoniseala de azi, Doamne,/nu m-am săturat să privesc de pe pietrele chiliei/o lupoaică urlând la lună://arcuită pe picioarele dinapoi/îşi lungea gâtul,/se deşira parcă/urcând pe urlet în sus/ca pe o frânghie//…Pe rugăciunea mea, oare, urc sau atârn?” Paralela sihastru în austeritate de grotă/poet în singurătatea textului continuă, în versurile următoare Vulturescu folosindu-se şi de intertextualitate: „O procesiune neagră este scrisul:/literele trec dintr-un cuvânt în altul -/lampada vitae – hăuie ca nişte coji goale. Precum eremitul, trecând din chilia sa/în grota lumii, este Scribul/s-a îngropat prin silabe şi litere/pentru simţirea care întoarce spre sine/toată puterea minţii din noi”. (Cuvintele cu italice aparţin lui Lucretius, respectiv lui Maxim Mărturisitorul).

Aşadar, Grota şi literele reprezintă o re-consacrare a poetului George Vulturescu din Nord în termenii propuşi de noi mai sus: continuitate şi ruptură.