Poet obsedat de viaţă, bântuit de moarte

                                          Din grupul poeţilor optzecişti de la Neamţ, Radu Florescu este cel mai discret, mai discret chiar şi decât tăcutul ca o lebădă Nicolae Sava. Dar el scrie susţinut şi publică volume de poezie remarcabile. Este şi cazul Poeme-lor oculte (Charmides, 2012). Poetul este mereu obsedat de viaţă, permanent bântuit de gândul morţii, el fiind în fond un existenţialist: „vine o zi când vrei să te laşi de trăit./alegi să cutreieri cu mâna la tâmplă/până la capătul drumului. Bucurii scurte./nopţi care domină cea mai grozavă parte a vieţii/împrăştie pe cer mici luminiţe/mici fărâme din trupul său ambutisat la rece./destinul care-l urmez e numai al tău./zilele care vin sunt pline de apă/dar sunt ale tale./aşa am trăit o bună bucată de viaţă/măsluind adevărul/ronţăind în clarul zilei/anatomia fiecărei secunde./vine o zi când vrei să te laşi de trăit/şi atunci abia mai respiri”. Dar Radu Florescu este şi un virtuoz, el scrie la un moment dat două poeme paralele, două poeme „în spirit de hai-ku” cum ar zice Nichita Stănescu, prea liber să stea a număra silabe. Iată, Poem: „două zile de dragoste oarbă/coasa ruginind/lângă firul de iarbă.” Şi replica în Poem întârziat: „după zile de dragoste oarbă/firul de iarbă/sărutând gura coasei”.