sâmbătă, 22 iunie 2013

Patul lui Procust la pomi

De dimineaţă, dezbrăcat până-n brâu, să mă prindă ultravioletele, culeg din livadă un coş de vişine. O parte le punem în pachetele de moşi, iar o parte la dulceaţă. La primăvară, imi spune V, să tăiem vârfurile pomilor, să rămână pitici, că de-acum începem să-mbătrânim şi nu ne mai putem urca în ei. Hm! Nu-i vom ciumpăvi. Ce vină au bieţii pomi că îmbătrânim noi?

3 comentarii:

ștefan s. spunea...

Nici nu-mi mai aduc aminte de cand n-am mai cules visine din livada de la tara.
Aveti dreptate, nu ciumpaviti bietii visini, nu-i vina lor ca noi imbatranim.
Si ei imbatranesc, doar ca ei pot depasi lejer suta de ani.
Ce-as mai strange un visin in brate...cu frunze cu tot!
Felicitari pentru micul ... poem!

Tudor Cicu spunea...

În tot acest timp, eu aram câmpul de-andoaselea. Mai întâi, în biserică, părintele ne ţinea slujba cu pomenirea morţilor, în această sâmbătă a morţilor. Mult mai târziu, după ce am umblat prin cutiile albinelor (să le ajut să treacă de „frigurile” – roitul - zilei ce arăta peste 35 de grade, chiar sus la munte), m-am urcat, cu scara, în vişinii mei de am cules, împreună cu soţia, 3 găleţi, pline vîrf, cu vişinele coapte. Pe drumul de întoarcere, către casă, cântam împreună: „leliţă cu ochii verzi/nu te sui în cireşi/că-n vişinul de la poartă/mi-a cântat cucul de soartă/când eu eram la armată/şi mai tradus prima dată”... Dar, eram tineri pe-atunci... nu doi „breji” striviţi de munci.

Augustin spunea...

Sunteţi un fericit. Vişinii mei sunt plantaţi în ultimii trei-patru ani. Nici nu trebuie să mă urc în ei, că ajung până-n vârful lor.