miercuri, 19 iunie 2013

Nişte securişti



                                                    Al. Piru nu se sfia să structureze – în Panorame-le sale - scriitorimea şi pe capitole de profesii: scriitori medici, scriitori avocaţi, scriitori militari, marinari, actori etc. Mă rog, însuşi magistrul său, G. Călinescu, îi mai categorisise după boli (de nervi, de plămâni…) şi năravuri sau moravuri… De altfel, chiar scriitorii aceştia se constituie acum în asociaţii literar-profesionale.
         După 1989, a apărut o nouă categorie de autori, deocamdată ignorată impardonabil de istoriile literare. Este vorba desigur de gruparea scriitorilor securişti.
         În anii ceauşismului, securiştii cu veleităţi literare erau îndeobşte însărcinaţi cu urmărirea informativă a membrilor USR, eventual cu racolarea acestora ca informatori sau agenţi de influenţă. Se cunosc cazurile, nu e locul să le reamintim aici. Desfăşurându-şi ei ignobila activitate în mediul literar, supuşii lui Iulian Vlad îşi mai exersau condeiul, închinând vreo odă preşedintelui iubit, tovarăşei dr. ing. acad., după sfera de influenţă în care acţionau.
         După 1990, pensionaţi fiind boiereşte (cu şapte-opt-zece salarii minime pe economie), şi încă la patruzeci şi ceva de ani, din urmăritori şi prigonitori de prozatori şi poeţi, au devenit ei înşişi scriitori. Ce să facă altfel cu atâta timp liber şi cu atâta bănet?! Cei mai mulţi scriu tot ode, vreau să zic… psalmi. Au şters praful de pe rimele de tipul Nicolae/văpaie şi în locul tovarăşului îl preamăresc pe însuşi Dumnezeu, iar în locul tovarăşei savante de renume mondial îl ridică în slavă pe Iisus. Doamne apără şi păzeşte!
         În rest, în definitiv, fac tot ce ştiu mai bine, ce-au învăţat la şcoala lui Ion Ceauşescu de la Băneasa în anii ’70-80: dezbină asociaţiile de scriitori, fac presiuni asupra redacţiilor să le publice producţiile angelice, sparg saituri şi căsuţe electronice, seamănă dezinformarea în viaţa literară. Iulian Vlad probabil este mândru de ei, iar Ceauşescu de n-ar fi fost ciuruit la Târgovişte le-ar acorda Meritul Militar al Republicii Socialiste România, clasa I cu coroniţă.
         USR îi ignoră pe securiştii scribălăi, istoriile literare nu le oferă capitole generoase (ruşine N. Manolescu, Alex Ştefănescu, Marian Popa – hm!, aici e de discutat!...) pentru a rămâne posterităţii ca un adevărat fenomen. E păcat să nu fie vizualizaţi cum se cuvine, să nu li se facă dreptate.

         Dar, ca să nu rămân la nivelul teoretic, vreau să vă prezint ciocnirea mea cu un asemenea scriitor, după ce în anii 1979-1983, apoi în 1989, m-am ciocnit direct cu domnii/tovarăşi securişti care m-au anchetat că aş fi scris ostil regimului de democraţie populară. Întâlnirea de gradul III dintre mine şi un scriitor securist a avut loc acum doi ani şi jumătate. Am consemnat-o într-o notă din revista Argeş/ianuarie 2011 şi o reproduc fără nicio modificare:

                  Cum a ratat revista Argeş publicarea celui mai mare sonet din      literatura română

         Întâmplările din viaţa unui redactor de gazetă literară sunt fel de fel. El de aia e redactor, să suporte nemulţumirile domnilor scriitori. Iar domnii scriitori nu sunt deloc lipsiţi de nemulţumiri; nici de orgolii.
         Într-o dimineaţă, am avut onoarea de a-l avea musafir nepoftit pe un anume domn Corin Bianu, pseudonimul securistului de odinioară (?) Ion Cobianu. Care, în loc de bună dimineaţa, şi-a spus necazul. Îmi trimisese două poezii şi nu-i apăruseră, şi asta e impardonabil, că una dintre ele este – nici mai mult, nici mai puţin, decât cel mai bun sonet din literatura română! - , şi că nu e revista mea să nu-l public pe el etc. Nu m-a lăsat nicicum şi pe mine să-i răspund că eu primisem textele doar cu două săptămâni în urmă, timp în care nu apăruse nici un număr de revistă. Omul şi-a mai spus o dată textul, să-mi intre bine în cap, apoi a plecat mai avertizându-mă din uşă că trebuie să-l public pentru că gazeta e scoasă pe bani publici etc.
         La scurt timp, năbădăiosul scriitor cu apucături de securist (sau securistul cu pretenţii de scriitor) a publicat următoarea epigramă otrăvită în revista Litere de la Târgovişte: „Publicistului D. A. Doman, pentru subiectivismul nescuzabil. În lupta mea spre adevăr/Mă iau cu mâinile de păr./Echivalent la grandoman/E mititelul de…Doman”.
         Dedică, după cum se vede, preţiosul catren publicistului, deşi cândva a scris o cronică la o carte de-a mea unde mă numea prozator. Dar, să trecem.
         Nu înţeleg eu bine pentru ce adevăr luptă Bianu? Pentru cel care a luptat până-n ’89 securistul Cobianu? A ţinut să mă asigure, deşi eu nu adusesem vorba, că el a fost un securist bun. Mă rog, or fi fost şi de ăştia. Cei care m-au anchetat pe mine nu erau buni. În rest, Bianu îmi spune serios că el a scris cel mai bun sonet din literatura română, iar grandoman este, vai, Doman. Hm! Logică de securist.(DAD)

         Ei bine, dacă lucrurile rămâneau aici, era vorba de o mică tăvăleală publicistică, eu am scris o notă polemică, după ce el mi-a închinat o epigramă scrâşnită… Dar, nu! Tovarăşul securist m-a atacat în continuare timp de doi ani prin gazete şi văzând că nu-mi mai pierd timpul cu el, m-a reclamat la Primăria Piteşti (finanţatoarea revistei Argeş şi la directoarea Centrului Cultural Piteşti, editoarea revistei). Securist sadea, este şi curajos, sugerând că el are dreptul să mă atace pe unde vor muşchii lui, fiind un om liber, dar eu sunt redactor-şef al unei reviste finanţate de la buget şi nu trebuie să mă ating nici de-un fir din chelia lui strălucitoare. Directoarea mea a fost convinsă de omul lui Iulian Vlad şi i-a dat satisfacţie: a şters de pe saitul revistei nota mea şi, în plus, m-a sancţionat cu mustrare scrisă.

         După această întâmplare drăguţă, mi-am dat demisia, să-i dau un plus de satisfacţie scriitorului de la Secu Corin Bianu/Ion Cobianu. Echipa redacţională m-a întors din drumul acesta, convingându-mă să continuăm împreună proiectul redacţional. Ba, unul dintre redactori a descoperit  Monitorul Oficial nr. 631/1 octombrie 2007, în care Serviciul Român de Informaţii publică o listă de ofiţeri de securitate care au făcut poliţie politică („Prin poliţie politică, zice legea, se înţeleg toate acele structuri ale Securităţii create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”). Ei, şi în această listă figurează scriitorul nostru Corin Bianu alias Ion Cobianu, adică securistul „bun”, cum se recomandase în biroul meu. Lucrase la Direcţia I, de urmărire internă, adică exact aia care mă anchetase pe mine la începutul şi la sfârşitul anilor ’80. Altfel zis, la 2013, mă învinge încă o dată Securitatea care mă învinsese fără drept de revanşă în 1980. Ca să vedeţi ce tupeu au tovarăşii securişti. După ce sunt declaraţi oficial, în Raportul SRI prezentat Parlamentului, că au făcut poliţie politică, vin şi te reclamă până-n pânzele albe că le strici imaginea. Eu recunosc spăsit că i-am stricat imaginea lui Cobianu: îl prezentam ca pe un scriitor care e nerăbdător să-i public producţia genială, iar el este oficial un fost torţionar psihic, dacă nu şi fizic... Scuze, domnule tovarăş Corin Bianu!
                                                               

        

2 comentarii:

Stan Papouash spunea...

Mi-a facut pur si simplu placere sa citesc acest mic si dragutz necrolog.
Poate facem schimb, ca am si eu de compus vreo 3-4 din astea, intrutotul asemanatoare.
Nu vreti sa punem de-o colaborare?
Adica, eu sa postez acest mic material pe http://ciocu-mic.ro/wordpress/ - si vice versa, adica retziproca.
Cu simpatie confraterna (ca si pe mine m-au chinuit porcii astia...), yours Stan Papouash
(pretheka2@gmail.com)

Augustin spunea...

Păi, fiind noi fraţi de...distracţie, cu mare plăcere!