Nichita Lazăr mă întreabă: „Auzi, chiar eşti aşa sincer cum laşi să se înţeleagă din proza ta?” „Da”, îi răspund. „Atunci, poţi să-mi răspunzi cinstit la o întrebare?” „Bineînţeles!” „Ai prejudecăţi?” „Da”. „Vrei să numeşti una?” „Da, miliţienii sunt miliţieni” * Toată ziua a nins cu petale de flori din pomi. La fereastra mea s-au oprit multe într-o pânză de păianjen, formând o diademă naturală vegetal-animală. Asta este poezia zilei. Iar proza este că mai am douăzeci de lei în buzunar şi nu ştiu cum să-i întind până săptămâna viitoare. (7 aprilie 1989).
Citesc Scrisori despre logica lui Hermes. De la Noica nu înveţi neapărat
filozofie, cât modalităţi de gândire, de a pune probleme, de a crea conflicte
teoretice, artificiale sau de tot necesare. O carte de Noica este un roman în
care personajele sunt abstracţiuni. * În lipsa cărnii, măcelarul Janos de pe
strada Kossuth, a agăţat în cârlige crengi verzi de brad. Acestea sunt din belşug
în Munţii Baraoltului. (8 aprilie).
Curg streşinile încet. Parcă
şuşotesc într-un limbaj abstract, încifrat. * O fată înaltă, suplă, merge cu
pas săltat, însoţită de o umbră lungă, ca o girafă vioaie pe zidurile cenuşii.
* Mă gândesc toată ziua la …siguranţa malurilor de ceară ale unei mări de foc…
(9 aprilie).
În acest jurnal ar trebui
să-mi notez ce aud şi ce văd. Dar ce aud şi ce văd eu într-o zi la Baraolt? Tot ce aud şi văd
la Baraolt în
ziua de 10 aprilie 1989 n-ar umple un rând.
Îmi scrie Nichita Danilov de
la Iaşi. A
fost dat afară de la Convorbiri literare. E muzeograf la Casa
Memorială „George Topârceanu”. Ironia sorţii face ca Nichita
să fie poet mai mare decât cel pe care trebuie să-l nemurească. Aşa se scrie istoria
literară, aşa se scrie istoria. (11
aprilie).
Citesc în România(literară şi liberă) că
Doru Davidovici a murit în accident de avion. Nu pot pretinde că aam fost
prieten cu el, dar ne-am cunoscut bine, i-am dactilografiat două cărţi, am stat
de câteva ori la taclale în apartamentul său de la etajul 17 de pe Şoseaua
Pantelimon, la o cafea şi un coniac, l-am admirat pentru sănătatea lui, pentru
vioiciunea intelectuală, pentru înţelepciunea cu care vorbea despre curaj. Îmi
aduc aminte cum se întreba de ce colegi de-ai săi, piloţi militari morţi în
accidente de MIG nu s-au catapultat. Acum, el însuşi, prin moartea sa, sporeşte
acest mister. (Joi, 27 aprilie).
Orice viaţă, oricât de
neinteresantă, în fond, poate crea un mic volum într-un an dacă ştii selecta
măcar o observaţie pe zi. Asta-mi promit mereu, să găsesc starea de linişte cât
să pot selecta cea mai interesantă observaţie din viaţa mea de-o zi. *
Surprinzător, Blandiana în BPT! Excepţională, de altfel. Iat-o, cerşind Domnului
– pe urmele lui Blaga – voluptatea somnului: „Tu care ai învăţat urşii să
doarmă/o iarnă întreagă/De ce nu mă-nveţi ce e somnul?/Nu ţi-l cer de tot/Tu
ştii/Sunt prea modestă/Pentru moarte/Dar cine, navigând/Pe ochii mei
deschişi,/Nu ţi-ar cerşi/Un vânt de nefiinţă?” (28).
În seara asta îmi trec în
revistă ce nu mai am: nici cafea, măcar amestec, nici tutun de pipă, nici bani,
nici un gram de carne. Doar o pâine neagră şi un kilogram de cartofi. (Duminică, 30 aprilie).
E 1 mai, ziua internaţională
a celor care se odihnesc. Cel puţin, asta fac minerii de la Baraolt astăzi. * Recitesc
extraordinara povestire O mică poveste de dragoste de Ivan Bunin. Zece
pagini scrise între 1909 şi 1926! Descrieri de Alpi de genul: „Cerul nepăsător
atârnă jos de tot deasupra lucrurilor de plumb, încremenite printre lanţurile
de munţi albăstrii, învăluiţi în ceaţă”. Reflecţii precum: „Iubirea e o
aspiraţie spre ceea ce nu există şi nu poate exista”. Alte observaţii de genul:
„Sub tufele care adormeau, uşor legănate de şoapta tainică a greierilor,
licuricii pâlpâiau ca nişte smaralde cu ape aurii…” Iar povestea, ei bine,
povestea este absolut tulburătoare. * Aflu pe seară că pe malul Baraoltului, în
marginea Biborţeniului, la petrecerea câmpenească, minerii secui s-au hăcuit şi
vreo şapte dintre ei – magnificii! – sunt la spital.
Salată verde, ridichi, ceapă
verde, usturoi verde, mărar aşişderea. O salată bogată. Iată un lucru serios
pentru care merită să te canoneşti să ieşi în primăvară. * Soare, lume multă, o
nuntă cu alai leneş. Mirele poartă o ţigară lungă şi neagră, aprinsă, în colţul
gurii. Un acordeonist cântă alene şi se mişcă fără vreo nădejde. Vânzătoarele
din chioşcuri cască apatice. Le deranjează doar un copil cât pentru o acadea
sau un băţ cu vată rozalie de zahăr. În faţa catedralei catolice din Baraolt,
un ţigan tânăr face – pe un grătar cu mangal – floricele de porumb pe care le
vinde în cornete de pagini de Balzac o ţigancă bătrână şi grasă. Dar oraşul
pare totuşi înviorat de fetele frumoase cu picioare lungi dezvelite care se
preumblă. (2 mai, ziua tineretului).
Prietenul dracului care una
îţi spune la cafeaua de dimineaţă şi cu totul altceva la coniacul de seară. *
Recitesc a cincisprezecea oară nuvela Suhodol
de Ivan Bunin. O povestire ce nu poate lipsi din nici o antologie de proză
rusească, din nici o antologie de proză rusească. * Soare, aer insuportabil de
curat, verdeaţă care-ţi ia ochii, minunat mijloc de primăvară! (3 mai).
Să reformulăm: Copacul nu
sare departe de aşchie.
Citesc într-o biografie că
regina Egiptului, Cleopatra, avea o cultură vastă. Ei! Ce cultură? I-a citit pe
Dostoievski şi Tolstoi? Dar pe Cervantes? Hm! Pe Cărtărescu l-a citit? Văzuse
operele arhitecturale ale lui Gaudi? De Michelangelo ce credea? De Ion
Dolănescu nu mai îndrăznesc să întreb!... Auzi, cultură vastă! (Joi, 4 mai).
Cum reuşesc să înving
insomnia? Mă închipui în tărâmul acela al somnului din Oblomov, în lumea aceea
în care bătrâni, copii, femei, găini, gâşte, câini cad cu toţii ca seceraţi pe
la umbra pomilor şi a boscheţilor. În general, îmi reuşeşte. * Dar, încerc s-o
şi stimulez seara la restaurant cu prietenul meu lipovean Nichita Lazăr. Bem
vin de Teremia, refuzat la export în Germania (mulţumim, Bonn!), şi tăifăsuim,
tăclăluim, tăinuim. (Sâmbătă, 6 mai).
Nu mai avem bani decât de
pâine. Încerc să mă autosugestionez că nu e rău: n-ai bani, nu le duci grija,
apoi, mai ai loc de speranţă şi iluzii. Banii ţi le-ar spulbera. * O ţesătură zdrenţuită
de nori înceţoşează soarele, tăiat pe orizontală în trei bucăţi. Pe râul
Baraolt, cinci copii de ţigani secui îşi ţin undiţele în apa lină. (Duminică, 7 mai).
Să scrii o carte fără stil,
cu multă viaţă, dar fără stil. Sau, cu stilul vieţii, cu firescul stil al
vieţii, deloc elaborat, dar cu atât mai pregnant, cu stilul vieţii fără stil. (Luni, 8 mai).
Un secui bătrân, cu
mustăţile albe răsucite precum ale lui Dali, curăţă în balcon pâinea mare,
neagră, rotundă, de scrum, cu un cuţit cât un iatagan. Sub balcon, vrăbiile
ciugulesc ce curge din coaja pâinii. * Un titlu de povestire: Umbra organică a unui mort. Voi scrie
însă această povestire vreodată? * Descopăr nemulţumit că dedic prea mult timp
stării mele de spirit. Cum un bătrân ulceros îşi dedică o mare parte din timp
cu artificii pentru a scăpa de sângerări, aşa mă preocup eu să scap de angoase,
de depresii şi de tot felul de mizerii din jurul meu care le provoacă. (Marţi, 9 mai 1989).
Mirosul a fost poate primul
simţ prin intermediul căruia s-a produs o înşelăciune. Astfel, Isaac – orb
fiind – îl binecuvântează pe Iacov, închipuindu-şi că-l binecuvântează pe
fratele acestuia, Isav: „Atunci s-a apropiat Iacov şi l-a sărutat. Şi a simţit
Isaac mirosul hainei lui (luate de la frate, n.m.) şi l-a binecuvântat şi a
zis: Iată, mirosul fiului meu e ca mirosul unui câmp bogat, pe care l-a
binecuvântat Domnul!” Însă poate că două simţuri au conlucrat la prima mare
înşelăciune: văzul (prin lipsă) şi mirosul (prin ascuţime). * Inginera Delia F.
de la mină vrea să intre în graţiile vânzătoarelor de la magazinul universal şi
le vorbeşte în maghiară, stâlcit şi ininteligibil. Acestea o privesc cu un
amestec de mirare, milă şi dispreţ. * Îi spun lui Nichita Lazăr, venind pe
înserat de la cârciumă: Iată, mizerabilele stele – numai rocă şi praf – cum se
văd noaptea strălucind impostoare. Mai mult – ce erezie! – împodobesc şi
bolţile bisericilor. (Miercuri, 10 mai,
orice zi în afară de a regalităţii).
Titlu posibil: Viaţa şi opera unui val. * Dimineaţă cu
aburi ridicaţi din râul Cormoş ca dintr-o căldare cu apă clocotită. Soarele
încearcă să străpungă zidul gros de aburi. Iarba înaltă, umedă, flori
sălbatice. Vuietul apei printre bolovanii albiei râului. Arar, se aude talanga
vreunei vaci. Agăţ câte o râmă în cârligul undiţei şi prind din când în când
câte o roşioară mică. (Joi, 11 mai).
Primul secretar, Stefan
Raab, a sosit per neanunţate azi-dimineaţă la 7,00 şi s-a oprit la grajdurile
din Racoşul de Sus, să vadă dacă ceapiştii vin la lucru la acea primă oră. Nu
era decât o bătrână care mulgea vacile. „Bună dimineaţa!” i-a răspuns ea fără
să întoarcă măcar capul. „Eu sunt Raab” (se citeşte Rob! n.m.). „De, mamă, acum
toţi suntem robi!” i-a răspuns mulgătoarea. (12)
Melancolia ca o idee cosmopolită. * Cu
Nichita Lazăr pe râul Baraolt. Pescuim porcuşori şi ne plângem pe umăr unul
altuia. Înţeleg că e necesară măcar atâta paranoia cât să ne etalăm/exhibăm
înfrângerile ca pe nişte victorii. Dar se pare că noi am depăşit în această
după-amiază nivelul de paranoia. (Sâmbătă,
13 mai).
Ce înseamnă a învinge în
viaţă? Poate că a transforma „preatârziul” în „niciodată nu-i prea târziu!” (Duminică, 14 mai).
Îmi doresc să fiu foarte
bogat, în top 300, cum se spune. Atunci, mi-aş putea permite să dovedesc câteva
lucruri: că ştiu să înmulţesc banii, că voi fi generos, că voi continua să mă
gândesc serios la sinucidere, ca şi la cele eterne, că nu voi înceta să-mi fac
probleme, mă rog, altele decât cele financiare. (Luni, 15 mai).
„Ce faci?” mă întreabă Mihi
baci, profesorul de matematică. Să evit stereotipul cu „bine!”, îi spun că
„nimic!”. Dar, după ce mă retrag la o halbă în grădina de vară, în care cică
bea Ion Gheorghe Maurer când venea la vânătoare, înţeleg că a nu face nimic e o
artă mult prea rafinată. Înainte de asta trebuie să înveţi multe, trebuie să
munceşti cu multă aplicaţie, îţi trebuie experienţă vastă. Dar merită! La asta
s-o gândi şi planturoasa ospătăriţă Gyongy (în traducere românească
Lăcrămioara) moţăind la bar, cu capul în mâinile mari şi albicioase? (Marţi, 16 mai).
Prietenii Ioana Voinea
(profesoară excelentă de franceză) şi Nichita Lazăr (profesor de rusă) îmi
reproşează că în toată proza mea mă repet tematic. Le răspund că e o aiureală
critica lor. Sunt poeţi, de pildă, care au scris o viaţă întreagă pe un singur
element poetic. Poate că sunt un eu un prozator pernicios, ceea ce e cu totul
altceva. (Miercuri, 17 mai).
Directorul Toma intră în
cancelarie atât de fălos, atât de plin de sine de parcă ar fi descoperit sexul
îngerilor. E 8,05. Ia la control condica şi începe să taie prima oră celor care
n-au venit sau celor care n-au semnat în condică. Ajunge la geografie, clasa a
VII-a A. „Aici cine n-a intrat la oră?” se întreabă. „Hm! Eu. Îmi tai ora”. Şi
şi-o taie, din spirit de corectitudine. (Joi,
18 mai 1989).
Mă trezesc foarte devreme.
Veghez mai bine de o oră la scufundarea nopţii în lumina tot mai lăptoasă a
dimineţii. După un somn cu vise în alb şi negru. Într-unul eram însoţit
permanent de un câine lup pe care încercam să-l dresez. În altele, mă tot
plimbam cu un avion alb care nu putea nicicum lua înălţime, cădea mereu.
Petreceri apoi, cu multă băutură, toţi invitaţii fiind îmbrăcaţi complet în
negru. (19).
„Pachetele” alimentare
pentru pauza mare, cotidiene, în cancelarie, ale doamnelor profesoare Kiss
Ildiko şi Nagy Erzsebeth constă în câte o bucată de pâine neagră, un cubuleţ de
slănină cam de treizeci de grame şi doi ardei iuţi. Apoi, beau amândouă un
litru de apă minerală de Biborţeni. * În cotidianul acesta tern, fără nici o
perspectivă, trăiesc o clipă, doar o clipă, în care nu vreau nimic. Nu vreau să
evoluez în nici o direcţie, nici lent, nici spectaculos. Conştientizez că-mi
ajunge popasul în această clipă de
graţie. Clipa aceasta îmi ţine de cald, de foame, de sete, mă umple spiritual (Sâmbătă, 20 mai).
Plimbare de dimineaţă în
piaţă. Brusc îmi revine în nări amestecul de mirosuri din grădina părinţilor
mei din Plaiul Cloşani. Busuioc verde, mărar, roşii, cimbru, castraveţi,
pătrunjel – numit acolo mirodie.
Arome ameţitoare. * Un titlu: Norocul
loveşte prin rotaţie. * Astăzi, Victoraş al meu, al nostru, a împlinit un
an. Nu l-am văzut de trei luni, fiind el la Curtea de Argeş. (Duminică 21 mai 1989).
Pe dealul dinspre Târgu
Secuiesc, o platoşă de nori albi, ca o uriaşă plapumă de mătase argintie. *
Nume de fotbalişti români care se repetă înnebunitor în transmisiile radio:
Purdea, Lefter, Bivolaru, Şumudică, Baştină, Boştină, Pârlog, Jula, Cioloboc,
Contra, Guşatu, Lăcustă, Bealcu, Târţău, Blid, Glăvan, Toboşaru. (Luni, 22 mai).
Miros aspru, deloc dulceag,
mirosul celor cinci garoafe roşii uitate în vază. * Cel mai tare mă tem de toţi
şi de toate când sunt deştept, frumos, talentat şi când am dreptate. Atunci mă
aştept la toate relele din lume. Bine că nu mi se întâmplă des să fiu frumos,
deştept şi talentat… * În Învăţăturile
lui Neagoe Bsarab către fiul său… găsesc acest cuvânt cu parfum vechi: tristăciuni (Marţi).
Valentina i-a dat cinci la
filozofie miliţianului plutonier Robert de la Ecidenţa Populaţiei,
acesta fiind elev la seral. Iar azi-dimineaţă, la 7,30, ceangăul Robert ne-a
vizitat şi ne-a amendat din nou că n-avem viză de flotant. Iar viză de flotant
nu ni se poate pune pe buletine niciodată pentru că nu permite legea, noi
trebuind să ne facem musai mutaţie. Aşa că tovarăşul plutonier Robert ne
amendează de câte ori vrea el, şi el vrea destul de des… * Îmi tot trece prin
cap ideea unei povestiri. Aş putea-o intitula Scrisoarea de adio a văzătorului de măşti. Personajul este un ins
de treizeci şi trei de ani care se sinucide lăsând unui prieten o scrisoare în
care-şi explică nu atât fatalul gest, cât mai ales viaţa. A fost un singuratic.
Toată viaţa a creat măşti, dar n-a avut nici un succes cu ele pentru simplul
motiv că acestea arătau figura de oameni normali. De fapt, el fusese dăruit de
Dumnezeu cu puterea de a vedea oamenii aşa cum sunt. Iar oamenii sunt purtători
de măşti. Nemaiputând să-i suporte, să-i vadă, creatorul de măşti se sinucide.
Semnează scrisoarea de adio: Un Mântuitor
ratat (Miercuri, 24 mai 1989).
8 comentarii:
Ce mica e lumea! am citit cartile lui Davidovici. Sa fi fost cele dactilografiate de tine? Am participat si la comemorarea a 20 de ani de la moartea sa. Eveniment organizat de Asociatia ,,Aripi Romanesti''- luni, 20 aprilie 2009.iata si un eseu( facut de un prieten):
S-a spus de multe ori că scriitorul are o singură profesie : aceea de a aşterne cuvinte pe hârtie pentru ca alţii să le citească. Orice altceva ar face omul respectiv în viaţă nu este decât un mijloc de a-şi câştiga existenţa.
Că nu este chiar aşa au demonstrat mulţi mari autori, iar printre aceştia un loc important îi aparţine prozatorului şi poetului Doru Davidovici. Acela pentru care profesiunea (de pilot de vânătoare pe avioane supersonice) nu a fost doar un mod de a-şi asigura cele necesare existenţei, ci existenţa însăşi, iar a doua ocupaţie a sa, cea de scriitor, nu a fost altceva decât o posibilitate de a continua să zboare şi după hangararea MiG-ului. Zborul şi scrisul au fost pentru el complementul celorlalte activităţi vitale ale fiinţei umane: respiraţia, hrana, dragostea.
Doru Davidovici s-a născut la 6 iulie 1945. A urmat cursurile Şcolii Superioare de Ofiţeri Activi de Aviaţie, pe care a absolvit-o în anul 1967, cu gradul de locotenent aviator ale Academiei Militare, între 1977 – 1979. A lucrat ca pilot la Regimentul 86 Vânătoare, la Borcea, aerodromul pe care l-a ilustrat atât de frumos în cărţile sale. A îndeplinit şi funcţiile de inspector pentru aviaţia de vânătoare în Comandamentul Aviaţiei Militare între 1981 - 1986 şi instructor cu întrebuinţarea în luptă a aviaţiei în Regimentul 86 Aviaţie vânătoare în perioada 1986 – 1989.
Este autorul următoarelor cărţi : Caii de la Voroneţ (1974), Insula nevăzută (1976), Ridică-te şi mergi, Intrarea Actorilor (1977), Zeiţa de Oricalc (1977), Celula de Alarmă (1979), Culoarea Cerului
(1981), Aripi de Argint (1983), Lumi Galactice (1986), V de la Victorie (1987), Dezmintire la Mit (1991, Ediţie postumă).
B
Majoritatea cărţilor sunt romane, scrise la persoana I, pot fi considerate adevărate confesiuni, sau poate rugăciuni ale unui om care vrea cu tot dinadinsul să trăiască mai sus şi mai repede. Pilotul de vânătoare – personaj al cărţilor lui, alter-ego-ul său, trăieşte cu adevărat numai în zbor, în carlinga avionului supersonic. Acolo el se simte om, pasăre, zeu, (poate chiar extraterestru ?), prin avionul său ia legătura cu civilizaţia pământeană (şi cu altele, de pe planete neştiute), cu colegii lui de şcoală militară, de regiment, sau chiar din OZN-uri. MiG-ul 21, cu aripile sale de dural argintiu, este unealta perfectă, care îl ţine în viaţă, îl ajută să îşi facă datoria faţă de ţară, cu care urmăreşte răufăcătorii, şi pe care îl iubesc şi îl respectă până şi invadatorii veniţi din spaţiu. În jurul celor doi – pilot şi avion (sau poate unul singur?)– există şi se mişcă numeroase alte personaje: alţi piloţi, alte avioane, fete, femei, copii, căţelul Thomas, Dacia albastră (culoarea cerului), ofiţerul meteo, mirosul de kerosen ars, elicoptere, comandanţi, evenimente normale de zbor, catastrofe, misiuni, avioane de pasageri, nori, înălţimi, aparate de navigaţie şi radiolocaţie, paraşute, alte înălţimi, alte aeronave, alte misiuni.
Dar personajul principal al tuturor cărţilor davidoviciene este zborul. Zborul ca artă, zborul ca luptă, zborul ca misiune, zborul ca supremă împlinire, zborul ca eşec, zborul ca evadare. Un zbor care se încheie, ca şi viaţa, fie în apoteoză, cu conştiinţa performanţei, a misiunii îndeplinite, fie în catastrofă, existenţa pilotului fiind pulverizată în mii de atomi printre atomii de kerozen, de dural şi plexiglas, ca într-o eternă simbioză între om şi maşină, morţi amândoi în aceeaşi secundă.
Doru Davidovici a zburat şi a scris în perioada comunistă. Cu greu puteau atunci trece de cenzură textele literare cu adevărat valoroase dacă nu conţineau necesara „porţie de preamărire a conducătoului”. Totuşi, la Doru această componentă lipseşte. Ba chiar mai mult, măreaţa societate socialistă nu se ghiceşte de loc, înlocuită fiind cu viteza supersonică, cu voltijele MiG-ului în stratosferă sau în rassemotte, sau de denumiri geografice exotice, ori cu termeni tehnici, străini, poate, pentru mulţi cititori, dar cu atât mai atrăgători (poate tocmai de aceea, după ce închideau o carte cu numele lui Doru pe copertă, mulţi cititori la vârsta adolescenţei alegeau cariera de pilot militar?).
Nici n-ar fi putut fi altfel: faptul că Davidovici era un ofiţer excepţional şi un pilot desăvârşit ar putea să ne facă să credem că era un om absolut conformist. Cine, Doru? În nici un caz! Era conştient de necesitatea de a respecta tot ce ţine de siguranţa zborului sau de disciplina de cazarmă, dar personajele cărţilor lui îl trădează: aterizează supersonicul pe autostradă, spre a urmări maşina unor spioni sau coboară în picaj deasupra unui cinematograf şi are timp să vadă şi să recunoască diva de pe ecran, după care recâştigă altitudine în cel mai simplu mod pentru un MiG, executând o şandelă în forţaj, fără să se gândească la bietele timpane ale spectatorilor. Exemplele ar putea continua.
Să-l clasificăm romancier romantic? Sau S.F.? Sau poate ozenolog, după lectura „Lumilor galactice”? Ori poet, sau autor pentru copii? Este toate acestea, sau poate nu este nici una dintre ele, ci doar un pilot care vrea şi ştie să scrie un altfel de raport în carnetele de zbor?
C
La 20 aprilie 1989, în timpul unui zbor de şcoală cu o dublă MiG 21, având în cabina a doua, ca elev, pe locotenentul-major Dumitru Petra, locotenent-colonelul aviator Doru Davidovici refuză să catapulteze în momentul opririi motorului pe panta de aterizare, exact după terminarea virajului patru. Prietenul şi elevul său (în ale zborului, dar şi în ale scrisului, regretatul comandor Dumitru Berbunschi descrie acel moment tragic cu înţelegerea pilotului. Avionul este una cu omul, avionul nu trebuie să moară atâta timp cât mai există o speranţă. Iar Doru a sperat până dincolo de ultima secundă că motorul nu îl va trăda. Nu a fost aşa: au căzut toţi trei, la numai trei kilometri de pragul pistei.
A rămas o colecţie de cărţi aproape imposibil de găsit în magazine, sau poate doar la preţuri exorbitante, au mai rămas câteva fragmente de dural, un drapel, o amintire …
Ba nu: fiul său, Ştefan Davidovici are dreptate! Privind la mulţimea de oameni veniţi, luni, 20 aprilie 2009 la Muzeul Aviaţiei, unii, chiar de la mari distanţe, pentru a participa la comemorarea lui Doru Davidovici după 20 de ani, Ştefan a spus: „Tatăl meu nu a murit! Când vă văd pe dumneavoastră aici îmi dau seama cât de mult a fost iubit de cei care l-au cunoscut personal, ca şi de cei care l-au cunoscut numai din cărţile sale, îmi dau seama că e viu, că el trăieşte şi va trăi prin dumneavoastră!”
Draga Fleur, sunt impresionat că ştii atâtea lucruri despre Doru Davidovici. Cartea "Lumi galactice" e dactilografiată de mine, contra cost - ca să nu existe discuţii, eram şomer - dar şi discutată îndelung.
Felicitari, domnule Doman!
Superbe file de jurnal. N-am citit tot, am lasat si pentru maine o particica!
Imi place jurnalul ca specie literara, gasesti in el traire autentica.
Aveti pagini de Jurnal publicate? M-ar interesa o astfel de carte.
Inca o data va felicit!
O noapte linistita sa aveti!
,,Lumi galactice''- cea mai frumoasa carte a lui DD. (Dupa parerea mea). Cred ca atunci am invatat sa iubesc ploaia...
@stefan s. Am fragmente (capitole) din jurnal publicate in doua dintre cărţi. Puteţi găsi în volumul Moartea noastră cea de toate zilele de pe blog.
Multumesc. Voi citi.
Ce titlu frumos: ,,Caii de la Voronet" (Doru Davidovici). Era un scriitor cautat in vremurile de altadata. Davidovici ii plasa pe extraterestrii in adancuri de ape (marine, oceanice)- stiu ca ma fermecase acest aspect. Adunasem vreo 10 carti despre OZN-uri, pe atunci era o tematica mai putin raspandita...
Spor la scris si in toate!
Trimiteți un comentariu