duminică, 28 aprilie 2013

Un interviu




„LUMEA E PLINĂ DE AUTORI,
DAR POEŢII SUNT FOARTE PUŢINI”
Dumitru Augustin DOMAN în dialog cu Daniel CORBU


Dumitru Augustin DOMAN: Care este, în fond, viaţa de fiecare zi a lui Daniel Corbu la Iaşi? Dar, evocarea aceasta elogioasă a Ieşilor nu e cumva, o trădare faţă de Târgu Neamţ?
Daniel CORBU: Nu, nu e o trădare, totul s-a petrecut în logica unei continuităţi. Cred cu tărie că e şi o problemă de destin, eu fiind unul din oamenii ţinutului care, asemenea grecilor, cred cu tărie în destin. Iar poezia o consider un blestem (tot în sensul crud, grecesc al vorbei – Narcis, Sisif, Tezeu) şi nu o profesiune. Un blestem care ţi-e dat sau nu.
Povestea este aşa: acum vreo şaisprezece ani m-am trezit teleportat, de la apa Ozanei direct în curtea bojdeucii lui Creangă din mahalaua tragi-cosmică Ţicău. Cu nu mult timp în urmă, aici locuise şi scrisese poemele esenţiale Mihai Ursachi, iar în chilia din clădirea anexă bojdeucii, unde m-au aşezat prietenii, locuise timp de vreo doi ani şi poetul Cezar Ivănescu. La Iaşi, prin urmare. Iaşul, oraş eminamente poetic, mi s-a lipit de suflet, vorba unui cântec interbelic, ca marca de scrisoare. La Iaşi mi-am completat studiile, frecventând cursurile Şcolii de potcovit inorogi. Adesea, prin Ţicău, Ciric sau prin feericul Copou plutesc ca un înger.

D.Aug.D.: Când ai înţeles că eşti Corbu(l), când ai devenit Corbu? Ce revelaţie ai avut? Eşti Corbu pentru că eşti singur(atic) precum bunicul tău şi ca poet sau eşti Corbu din dragoste faţă de neasemuitul poem al lui Poe?
Casa copilăriei tale se află la 100 de metri de Ozana. Cât de frumos curgătoare era ea? Dacă mai era. A fost prima ta întâlnire cu Creangă în unda râului, deşi ştim că nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi apă curgătoare? Cum a dictat destinul a doua întâlnire cu Creangă, la bojdeuca lui din Ţicău?
D.C.: Cum spuneam, asemenea grecilor de altădată, mi se-ntâmplă să cred în destin. Casa copilăriei mele de la Vânătorii de Neamţ e în dreptul Cetăţii Neamţului, la câţiva metri de Ozana, devenită celebră prin pana lui Creangă. Astfel, bălăcit toată copilăria prin ştioalnele Ozanei, pe la zece ani realizam că mă aflu între puncte fierbinţi ale culturii noastre: la Mănăstirea Neamţ scria Mihail Sadoveanu (pe care l-am văzut în 1960, la inaugurarea Căminului Cultural din Vânători, ce-i poartă numele), că la o azvârlitură de băţ de casa noastră, la Humuleşti, s-a născut Creangă, iar mai târziu aveam să aflu că doar la 10 km, la Ghindăoani, s-a născut Vasile Conta, junimist ieşenizat, rămas până azi, prin teoria ondulaţiunilor, cel mai original filosof al nostru.
Cultural vorbind, am fost norocos. Eram un copil firav (la spartani m-ar fi aruncat în prăpastie!) şi, la 10-12 ani, pe când începeam să mâzgălesc hârtii, nu mă puneau la muncile câmpului. Citeam. Asta a fost cea mai mare preocupare şi fericire a mea. Era şi mai este (deşi descompletată de comunişti prin anii cincizeci) o bibliotecă imensă la Vânători-Neamţ, păstrată de pe vremea când naşul meu de botez, Gheorghe Popescu, era dirigintele şcoalei, şi de aici, de la bădia Costică Oancea, blândul custode, împrumutam cărţi. De pe atunci mă gândeam că dacă ar exista meseria de cititor, aş fi cel dintâi. De aceea, nu mă mir că pe la treizeci de ani, împreună cu Aurel Dumitraşcu, Dan David şi alţi anahoreţi, poate pentru a da cu tifla veleitarilor care mai mult scriau decât citeau, am vrut să înfiinţez Uniunea Cititorilor din România.
Dragul meu Augustin, eu receptez Ozana sau, mai bine spus, o port în mine ca pe o fiinţă. Vara trecută, când pe distanţa a cinci kilometri (cât ţine umbra celestă a Cetăţii Neamţului) Ozana a secat, am plâns ca un copil părăsit. Ozanist din tată-n fiu, acolo, în umbra Cetăţii Neamţului, am încercat să descifrez prima oară cerul, am ascultat primele poveşti pline de mister, iar primul vers s-a legat, cum era normal, de Ozana: A venit Ozana mare / Şi-am văzut un om calare / şi în mână c-o caldare. Aveam aproape şase ani în acea vară, eram un analfabet serafic, aşa că aceste versuri scrise direct pe creier, le-am purtat cu mine toată copilăria, ca pe un semn miraculos care mă deosebea de alţii. Deşi, aveam să gândesc mai târziu, nici prundul Ozanei, nici munţii, nici dumbrăvile n-aveau nevoie de cuvinte pentru a-şi exprima poezia. Când mă gândesc la asta, mi-i aproape jenă că poezia foloseşte cuvinte.
Înţeleg o parte a întrebării tale aşa: când Daniel Corbu a devenit Daniel Corbu? ATUNCI!

D.Aug.D.: Ai dat nenumărate definiţii ale poeziei, în poeme sau în eseuri. La care din aceste definiţii te-ai opri acum, la anul de graţie 2013?
D.C.: Ce definiţie să mai dăm Poeziei, noi, cei care prin ea ne ducem crucea destinului? De cele mai multe ori poezia ne scrie şi nu noi scriem poezie. Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre locuitorii ţinutului care mai crede în inspiraţie, vă pot spune că poezia vine şi pleacă. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil! E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale, mai serafice decât cele cu poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu magnetic halou.
Însă dacă ar fi să rămân la una din definiţiile lirice spuse de mine, ar suna astfel: POEZIA E HAOSUL CONDAMNAT LA VISARE.

D.Aug.D.: Zici undeva că optzeciştii sunt „nişte înstrăinaţi camusieni obsedaţi de imaginarul apocaliptic”. Şi ce mai sunt optzeciştii? Mai dă, te rog, trei-patru definiţii ale congenerilor tăi, să-i putem recunoaşte mai uşor! De altfel, ai scris probabil prima lucrare despre generaţia ’80, teza de licenţă, dezvoltată ulterior. Autocitează-te de acolo!
Eşti unul dintre puţinii optzecişti din Moldova care au frecventat Cenaclul de Luni. Fă-i apologia! Sau desfiinţează-l! Ai fost lunedist şi totuşi făceai parte din  „Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ”. Nu era un caz de incompatibilitate?
D.C.: Grea povară întrebările tale!
La Cenaclul de luni, dintre moldoveni mai erau prietenii mei poeţi Matei Vişniec (stăteam împreună lângă soba din sala de la Grigore Preoteasa) şi Elena Ştefoi. Deh, acolo veneau mulţi, se-nghesuiau să citească (ca şi acum cei cu mult tupeu aveau şi prea puţin talent!), pe unde s-au pulverizat în timp nu ştiu. Au rămas câţiva poeţi importanţi, între ei, strălucitori şi adevăraţi, Traian T. Coşovei şi Mariana Marin. Era un timp al revoltei celor tineri, mai ales împotriva scrisului linear al generaţiei ’60.
Nici un poet nu se poate sustrage timpului său, iar timpul în care intrasem, cu ajutor american, era, de vrem sau de ne este cu bănat, cel al postmodernismului, care se află cu modernismul în relaţie de interdependenţă şi de convieţuire. Modernismul nu este substituit de noul fenomen, cum au crezut şi cred alarmiştii, şi e uşor de observat că majoritatea poeţilor şi prozatorilor optzecişti de la noi cultivă tehnicile avangardiste interbelice sau cele ale expresionismului european, în prelungiri experimentale. Pentru că veni vorba, poezia generaţiei ’80 e mai mult textualistă decât postmodernă, iar poetul care a onorat cu adevărat postmodernismul, Mircea Cărtărescu (în Levantul, O seară la operă), nu mai scrie poezie de vreo cincisprezece ani. Pornind de la modelul Epigonilor lui Eminescu şi scris cu conştiinţa artificiului, a parodicului şi a labirintului textual, Levantul este singura carte lirică postmodernă de la noi, expresie, din păcate, a unui postmodernism minor, irelevantă pentru cei ce nu cunosc stilurile poetice parodiate de autor, de la Bolintineanu şi Eminescu, la Blaga şi Arghezi. Semn că dacă zideşti o Ană, trebuie să te gândeşti mai întâi dacă acea construcţie merită sacrificiul. Deocamdată, chiar cu încercările din proză (Gh. Crăciun, Iova, Cărtărescu sau Nedelciu), din teatru (Vişniec şi Horia Gârbea), din muzică şi artele plastice, postmodernismul românesc nu şi-a căpătat conştiinţa de sine. În literatură, pentru a da şi punctul şi contrapunctul, optzeciştii n-au realizat decât un avangardism de refugiu.
Pe de altă parte, lumea postmodernă este, în viziunea celor mai  ascultaţi  teoreticieni, una epidermică, flexibilă şi plină de artificii, superficială. Terenul teoriilor de ieri şi de azi este înţesat de o serie de întrebări, cea mai pregnantă fiind aceea dacă postmodernismul, prin reseminarea şi rescrierea clasicităţii şi modernităţii, aduce ceva bun sau ceva precar, dacă nu ratează el, dacă nu taie ca pe-o maioneză „proiectul neterminat al modernismului”, cum ar spune Jürgen Habernas. În România, ca şi în alte ţări est europene, avem de-a face, atipic, cu un postmodernism fără postmodernitate.
Aşa cum spuneam mai înainte, odată cu apariţia teoriilor despre postmodernism, au apărut în câmpul liric tehniciştii, inginerii de text, autorii şi autorlâcul ca fenomen, prestidigitatorii fără blestemul şi sfâşierile poeziei. Astfel, lumea e plină de autori, dar poeţii sunt foarte puţini. Poezia nu e numai joc, parodie, băşcălie în limbaj de multe ori prozaizat, ea implică misterul, metafizicul, magia. Poezia începe de acolo unde ultimul cuvânt nu-l are moartea. De aceea, orice întâlnire cu ea e o lecţie de abis. În ce mă priveşte, aparţin postmodernismului, atâta timp cât el nu înseamnă lipsă de profunzime.
Eu m-am păstrat departe de parodia, mai bine zis băşcălia textuală disperată a lunediştilor, am cultivat, în linie metafizică, ironia abia presărată în text, condimentar şi nu rebardativ şi agresiv.

D.Aug.D.: După 1990, ai organizat „Serile de poezie de la Vânători-Neamţ”. Mă fac a nu şti că acolo veneau Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Petre Stoica, Ion Mureşan şi alţi mari şi te întreb: nu era asta o provincializare, după ce frecventaseşi Cenaclul de Luni şi Şcoala de poezie de la Târgu Neamţ?
D.C.: Eu nu cred în ideea de provincie, în sensul dat de romani, adică ţinut al învinşilor. Dacă e unul puternic şi adevărat, blestemat, cum îmi place să spun, artistul este un centru. Gândiţi-vă la Carl Sandburg, marele poet american, care la vestea acordării premiului Nobel se afla la mica sa fermă, depărtată de orice centru american. Nixon, preşedintele de-atunci al Americii, a trimis să fie adus la Casa Albă (în ideea lui, centrul centrului) pentru a-l felicita. Dar poetul nu s-a clintit. Trimişii au obţinut doar acest răspuns: „Să vină preşedintele aici, pentru că aici e cauza şi efectul Nobelului!”. Ceea ce s-a şi întâmplat, în zgomot de elicoptere. Sau, mai aproape de noi, dacă Nichita Stănescu se afla în Maramureş sau la Turnu Severin, acolo era şi poezia.
Pe la Serile de Poezie de la Vânători Neamţ au trecut mulţi poeţi români adevăraţi şi nu s-au simţit în provincie. Să-i numesc doar pe cei care, ediţie de ediţie, au primit Marele premiu în faţa altarului Bisericii „Înălţarea Domnului” de la Mănăstirea Neamţ, construită de Ştefan cel Mare la 1497: Petre Stoica, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Ion Mureşan, Ion Mircea, Nichita Danilov, Adrian Popescu, Grigore Vieru. Aceste seri continuă în liniştea patriarhală şi plină de mister a ţinutului. Însă şi mai spectaculoase au fost Colocviile Naţionale de Poezie de la Târgu Neamţ, pe care le-am pornit în 1984, având ca invitaţi doi teoreticieni: Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu. Pe la Tg. Neamţ, un orăşel cu 23.000 de locuitori, toamnă de toamnă, între 1984-1993, a trecut cam toată generaţia poetică ’80. Numesc doar pe câţiva: Matei Vişniec, Florin Iaru, Ion Mureşan, Mariana Marin, Elena Ştefoi, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, George Vulturescu, Alexandru Muşina, Magda Cârneci, Dan David, Călin Vlasie, Constantin Hrehor, Gellu Dorian, Liviu Antonesei.

D.Aug.D.: Vrei să povesteşti ce se întâmpla de fapt la Colocviile Naţionale de Poezie de la Târgul Neamţului? Cum au început, cum s-au retezat?
D.C.: Într-adevăr, erau anii solidarizării noii generaţii poetice, rămasă până acum cu titulatura de  generaţia ’80.
În 1984 eram toţi foarte tineri. Lucram întru frumos şi bine şi în ideea de solidaritate, conştienţi atunci, dar mai ales acum, că nimic nu se compară cu entuziasmul tinereţii. Eu aveam treizeci şi unu de ani, eram instructor de teatru şi poezie (auzi cum sună!) la Casa de cultură din Târgu Neamţ şi, cu un an înainte, îmi susţinusem (student întârziat, deh!) lucrarea de diplomă cu tema „Generaţia ’80 în literatura română”, avându-l ca îndrumător pe distinsul profesor Nicolae Manolescu. Adunam acolo portrete a zece poeţi în care aveam încredere (Florin Iaru, Matei Vişniec, M. Cărtărescu, Ion Mureşan, Lucian Vasiliu, Magdalena Ghica, Mariana Marin, Traian T. Coşovei, Emil Hurezeanu şi Nichita Danilov) şi, ajuns la Tg. Neamţ, după ce ilustrul Cenaclu de luni fusese pulverizat, mi-a venit ideea întrunirii poeţilor şi criticilor tineri din întreaga ţară. În carne şi oase. Aşa s-a şi fost făcut ca ei să sporească, în fiecare toamnă, poezia de la apa Ozanei şi din mirificul ţinut al Neamţului. Cât de rebelă a fost iniţiativa, se va şti în timp.
Riscuri erau peste tot şi mai ales când era vorba de un fel de banchet al gureşilor poeţi. S-au citit aici cele mai dure, subversive poeme, refuzate oricând de cenzură, au fost rostite discursuri libere despre condiţia scriitorului şi despre o altfel de angajare decât cea impusă de ideologia comunistă. Şi, la fel de important, generaţioniştii s-au cunoscut între ei şi s-au iscat, de la prima vedere, prietenii de durată. S-a creat un curent de forţă, îmi place să cred, odată cu aceste Colocvii.
După treizeci de ani, au rămas, cum bine ştii, cărţile (numai versul, domnule!) şi cei blestemaţi să facă literatură. Dacă atunci era perioada solidarizării, perioada în care credeam că în noi furnică dumnezeirea, după 1990 a început desolidarizarea, până acum, când a venit vremea seniorilor. Proba cu timpul şi cu cititorii, câţi au mai rămas... Îmi place să cred că întrunirile de care vorbim au marcat orice participant, care le-a asimilat unui romantism tineresc de bună calitate. Iar Colocviile au fost posibile datorită unei grupări poetice de forţă la Tg. Neamţ: Aurel Dumitraşcu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan, Gheorghe Simon.

D.Aug.D.: Prietenia literară a avut rolul ei în coagularea generaţiei? Grupul de la Neamţ a fost el unul unit (şi) de prietenie (literară şi propriu-zisă)?
D.C.: Da, poezie şi prietenie! Asta era deviza. Şi a rămas. Poezia e o problemă absolut personală, a singurătăţii tale, a relaţiei cu misterul şi cu dumnezeirea! Singur cobori în tine să aduci câtimea aceea de frumos şi nemoarte pe care-o dăruieşti celorlalţi. Dar ea trebuie sărbătorită. Să ne-amintim că Pitagora cel înconjurat de învăţăcei, de fiecare dată când descoperea o teoremă sau scria un tom de reflexii filosofice tăia un viţel şi umplea cupele cu vin. Aşa şi noi, de la Neamţ, Iaşi, Dorohoi!

D.Aug.D.: Ce te aseamănă cu colegii tăi „înstrăinaţi camusieni” şi ce te diferenţiază de ei?
D.C.: Filonul metafizic. În general falanga moldavă a generaţiei noastre n-a părăsit linia metafizică, de aur, a poeziei noastre. Realul, cotidianul au fost privite altfel, limbajul n-a fost îmbolnăvit de cuvinte şi sintagme latrinoiarde. A se reciti poemele din cărţile lor: Nichita Danilov, Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Gellu Dorian, Nicolae Sava, Cassian Maria Spiridon, Adrian Alui Gheorghe, Ion Tudor Iovian.

D.Aug.D.: Eşti şi editor de carte, de revistă, director de Muzeu al Literaturii… Aceste poziţii de amploaiat – fie şi cultural – nu atentează la libertatea poetului Daniel Corbu? Dar, fără să-ţi faci publicitate explicită (că nu te ajută tirajul revistei noastre de – ha!ha! - 50 000 de exemplare!), vrei să enumeri câteva evenimente editoriale produse de Princeps Edit?
D.C.: Sigur că ne afectează. La urma urmelor şi mersul prin mireasma florilor din grădina Semiramidei sau grădina Versailles ne afectează. Dar există un cuvânt cu valoare de concept pe care mi l-am asumat: CONTINUITATE. Sunt pentru continuitate în cultură. De aceea am acceptat şi un post de director al Muzeului Literaturii, instituţie cu un patrimoniu spectaculos, de la Dosoftei, Costache Conachi şi până la Topîrceanu şi Otilia Cazimir, cu trecere prin Junimea şi Viaţa Românească. De aceea coordonez o ediţie critică a poeziei române, din care au apărut peste treizeci de poeţi, între care Alecsandri, Coşbuc, Eminescu, Topîrceanu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Horia Zilieru, Grigore Vieru. De aceea, o colecţie Scriitori în amintirile contemporanilor  (de la Eminescu la N. Labiş, de la Creangă la Adrian Păunescu) şi o Bibliotecă virtuală Mari Scriitori Români – CD multimedia.

D.Aug.D.: Două dintre antologiile tale de autor se numesc Documentele Haosului. Explică pe scurt cum poate fi haosul spaţiu şi motiv poetic.
D.C.: Ce ne-am face noi fără obsesii? Ce am fi noi fără obsesii, bunule Augustin? Nu le trebuie celor din jur multe investigaţii pentru a-şi da seama că suntem atât obsedaţi ai ideilor despre universul văzut şi nevăzut, cât şi curajoşii obsedaţi textuali. Decăzut din rolul de şaman, sacerdot al cetăţii, prezicător de evenimente aşa cum era acum trei-patru mii de ani, al doilea om în stat după rege sau împărat, marginalizat dar nealungat din cetate, poetul de azi probează mai mult spaţiul spectaculos şi sărbătoresc al Singurătăţii.
Una dintre marile mele obsesii, e Haosul, cum bine ai observat. Am acum documentele lirice. O parte, poate se mai adaugă. Documentele unui Haos pe care încerc să-l reduc la visare. Hegel spunea cândva că obiectul care corespunde poeziei este împărăţia nemărginită a spiritului. În ceremonialul meu iluzoriu am ales Haosul ca obiect, în tripla sa spirală. (Discuţie prea lungă, pe care-o retezăm aici). Haosul cel desprins din Neant, adică din stăpânul armoniei eternităţii.
Pe de altă parte, toate cărţile pe care le-am scris pot fi citite ca o navetă între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi irealizabil. Ele aparţin fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o cuceri niciodată.

(Interviu apărut în revista "Argeş" în cadrul proiectului "Generaţia '80 văzută din interior")

5 comentarii:

Tudor Cicu spunea...

Pentru mine, domnule Augustin, fiecare vorbă ascunsă altora e piatra care pleacă din praştie, şi important nu e atât Omul (cum Goethe l-a zeificat, scriindu-l cu O mare), ci unde se ascunde sufletul lui. „Şi prin sufletul tău va trece o sabie, ca să descopere gândurile din multe inimi”. (Luca, cap. 2.35). Dar mult mai bine, o spune Marcu în (cap. 8.36): „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” Aşadar, care e semnificaţia celor spuse de poetul Daniel Corbu, despre semnificaţia unei Ozane, tot mai rar pomenite, dacă nu, o copilărie mâncată de lupul acestor triste rostiri? Aici, chiar va trebui să descifrăm ce ni se ascunde nouă. Şi, poate, acesta e şi rostul acestui interviu. Că, ajunşi la capăt, trebuie să o iei, iarăşi, de la început. Pe firul Ozanei, adică!

Augustin spunea...

Domnule Lazu, sunt un dobitoc! Nu-mi vine să cred că am comis-o din nou.Sunt eu obosit, dar nu se poate... Va multumesc pentru cuvinte. Însă, ştiţi ce zicea Şerban Cioculescu, nu contează întrebările într-un interviu, care pot fi şi proaste, contează doar răspunsurile.

Mulţumiri şi dvs., domnule Cicu. Măcar dvs. nu v-am şters comentariul.

Vă doresc amândurora sărbători fericite!

Popa130 spunea...


Stai lin dom-le Doman

observ ca e vorba de o imprastiere;

adica rezultatul procesului prin care unii se fac prastie.
Adica se intind.

Te astept la spovedanie.

Iosif spunea...



m..da

cu siguranta este o legatura intre curul calului si naveta spatiala.
Trebuie s-o descoperim.

Şerban Tomşa spunea...

Felicitări pentru interviu ! Pe Daniel Corbu l-am văzut, prima şi ultima oară, în 1980, când venise să-l viziteze pe Stratan, în căminul studenţesc 6 Martie. Cu blândeţea şi graiul său dulce-moldovenesc mi-a lăsat o impresie deosebită.