sâmbătă, 30 martie 2013

Popescu. Gheorghe Popescu

A murit prietenul meu Gheorghe Popescu. Deşi mai în vârstă decât mine cu 17 ani, ne înţelegeam foarte bine, chiar dacă, în plus, aveam vederi politice uşor divergente. Dar era un om mai mult decât civilizat, tratând totul cu umor şi detaşare, în plus având o grijă exagerată pentru a nu deranja pe nimeni. A făcut studii de filozofie la Moscova, a fost ziarist mulţi ani la "Scânteia", a avut funcţii poltice la Comitetul de Partid Argeş, şi-a încheiat cariera ca ziarist la "Argeşul". În ultimii zece ani ne întâlneam cam la o lună: ori venea el în oraş şi mergeam la o cafea, ori mergeam eu la Valea Danului şi timp de două-trei ore discutam despre literatură, despre filozofie, apoi îl provocam să-mi evoce anii de la Moscova, apoi pe cei de la "Scânteia"... Era un bun povestitor. În lumea agitată de astăzi, casa lui Gheorghe Popescu de la Valea Danului era oaza mea de dialog calm şi aşezat cu un om lucid de modă veche. Îi procuram noutăţi editoriale pe care le comentam. Cu două luni în urmă îi împrumutasem memoriile lui Ion Ianoşi care i-a fost profesor. Într-o duminică le-am comentat. El şi-a pigmentat opiniile şi cu amintiri de tinereţe.
De pe la 1 decembrie, îl vizitam în fiecare sfârşit de săptămână. Cu o lună şi jumătate în urmă a aflat că este bolnav de maladia necruţătoare. S-a schimbat total. S-a resemnat. Am încercat să-l încurajez, dar fără spor. I-am găsit o reţetă naturistă pe care a urmat-o şi mi-a mărturisit de fiecare dată că se simte mai bine. Dar a refuzat să meargă la o intervenţie chirurgicală, în spital n-a stat decât două zile. În week-end-ul trecut ne-am văzut la masa lui de stejar masiv unde am discutat vreo două ore. Era lucid şi liniştit, poate prea liniştit. M-a condus până la scări şi ne-am luat rămas bun. "Să trăieşti, mi-a urat. Şi să mai vii pe la mine. Dacă mă mai găseşti..."
Ieri, ca de obicei, dimineaţa am făcut pe bucătarul, după aceea urmând să dau o fugă până la Valea Danului. Nu se terminase mâncarea când am aflat vestea că a murit. Am mers acum cu flori şi o lumânare. Pe masa masivă de stejar, la care trebuia să ne bem cafeaua, se afla acum sicriul cu prietenul meu liniştit şi resemnat. L-am privit, am plâns şi am plecat, pentru prima oară necondus până la scară.

6 comentarii:

Tudor Cicu spunea...

"Omul e o trestie gânditoare", a spus Pascal. După ce el pleacă la Dumnezeu, în urma sa rămâne doar trestia legănată de vânt. E trist când ne pleacă cineva drag. Te simţi, după o astfel de despărţire (cum spunea Nichita): "ca şi cum ai fi mort şi totuşi alergând/ca şi cum ieri ar fi în curând"... Citind astfel de evocări, mă simt la fel de trist ca cel care scrie şi îmi vin în minte versurile lui Ion Pribeagu: "Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng/morminte/Multe.../Şi pribegesc scâşniri din dinţi.../Dar cine să le-asculte?" ... Dumnezeu să-l ierte!

ion lazu spunea...

Dumnezeu să-l odihnească pe bunul dvs prieten Gh. Popescu. Ce-i drept, nu ştiu despre acest om decât ce reiese din rândurile necrologului. Un Popescu, desigur, cum înşivă titraţi...dintre Ioneştii şi Georgeştii care împânzesc ţara. Dar un prieten şi un om demn de a fi respectat şi chiar îndrăgit. Iar faptul ca atare că nu locuiţi pe acelaşi palier, că nu aveaţi aceeaşi vârstă şi nici măcar aceleaşi opţiuni politice ne atrage o dată în plus atenţia că totuşi prietenia este un sentiment trainic, pe cât de greu explicabil. Or, dacă fiecare dintre noi ne putem împărtăşi în răstimpul fugos al vieţii din prietenia altor 3-4 oameni din preajmă şi din lume, e semn că încă se mai poate trăi pe pământ.
Un gând bun, Lazu

Augustin spunea...

Domnilor scriitori, vă mulţumesc pentru gândurile bune!

ioan viştea spunea...

tot mai rari, tot mai scumpi la vedere,
prietenii îmi trimit cărţi poştale
timbrate cu singurătatea lor spânzurată de tocul uşii.
fiţi bravi, fiţi demni, le răspund
mi se întâmplă şi mie de la o vreme
lucruri care mai de care mai ciudate:
în fiecare dimineaţă, bunăoară,
pe trepte în jos,
pe picior de plecare,
se ia după mine un cartof încolţit.

Fleur spunea...

Sunt oameni a caror prezenta te inalta te imbogateste. A caror prezenta o doresti, o cauti. Tot mai rari astfel de oameni, tot mai putini...
Dumnezeu sa-l odihneasca!

Flori pentru cel care a fost prietenul omului - a carui prezenta lipseste...

Ileana Stefan spunea...

Domnule Doman, in numele lui Gheorghe Popescu va multumesc pentru grija, atasamentul si prietenia Dvs. fata de el. A fost un Om bun care ne va lipsi unora dintre noi nebanuit de mult.