sâmbătă, 2 martie 2013

Metafora? Uneori m-a ţinut în braţe (ca mama, ca o iubită...). Alteori mi-a dat drumul în băltoacele vremurilor. Deseori m-a alungat de acasă...




Ionel Teodoreanu (?) spunea că din Iaşi pornesc doar două drumuri, unul la gară şi altul la Eternitate; putem să scriem, mai ales pentru cine nu ştie, şi cu literă mică: eternitate. Dragă Lucian Vasiliu, de ce n-ai ales gara la prima tinereţe?

– În vremea fraţilor Ionel şi Păstorel Teodoreanu urbea Iaşi era în dialog cu două surate semnificative pentru istoria noastră: Cernăuţi şi Chişinău...
Neexistând aeroport, nici port, cetatea colinelor cu mănăstiri, podgorii şi subterane trainice îţi oferea două căi de „exprimare”: gara şi ... cimitirul (care în Iaşi se numeşte... „Eternitatea”!).
Pe mine m-a ales gara din Bârladul lui Tache, Ianke şi Cadâr. Părintele meu, preot de ţară, Ştefan Vasiliu, ne crescuse pe noi, cei trei feciori (eu, mijlociul) în cultul oraşelor Bucureşti (capitala respectată a tuturor românilor), Cernăuţi (unde absolvise studiile de teologie, coleg de facultate cu tatăl Anei Blandiana, cu tatăl lui Dan Mănucă, al lui Grigore Ilisei) şi Iaşi (miezul creştin, spiritual al estului nostru arhetipal.
Neavând posibilitatea să iau calea spre Cernăuţi, m-am decis, întâi, pentru Iaşi (o călătorie cu... trenul – excursie în clasa a IX-a...). M-am îndrăgostit fatalmente de... monumentele şi de spiritul junimist, propunându-mi a face tot posibilul să devin cetăţean ieşean (iniţial am avut mutaţie de... flotant!).
Al doilea drum cu trenul l-am făcut spre Bucureşti, unde am obţinut menţiune la Olimpiada naţională de literatură (eram elev de liceu în Bârlad). În vara anului 1972 mă aflam în Tabăra naţională de creaţie literară de la Păuşa (Râmnicu Vâlcea) – între mulţi juni condeieri din ţară...
Am dat examen la Facultatea de drept din Bucureşti. Am ratat admiterea... Eram prea crud pentru a-mi da seama că eram „urmărit” de dosarul de intelectual interbelic (şi încă de factură... cernăuţeană!) al tatălui meu. Frustrările năvăleau, începeam să conştientizez...
În toamna anului 1972 reuşeam la examenul Institutului Biblioteconomic, transformat după Tezele din vara anului 1971 în... Şcoală Postliceală de Biblioteconomie. Aici am avut parte de profesori deosebiţi (marginalizaţi, după reverificările din 1971-1972, mutaţi „disciplinar”), printre care prozatorul Costache Olăreanu. Între colegi, azi scriitori, Marian Drăghici, George Calcan, Nicolae Scurtu, Liviu Vişan, Claudiu Conţevici...
După absolvirea Şcolii postliceale (am fost şef de promoţie, am învăţat pe brânci pentru a-mi îndeplini visul de a deveni... ieşean), în toamna anului 1974 eram bibliotecar la Universitatea... tehnică „Gh. Asachi” din fosta capitală. Din păcate, Păstorel şi Ionel Teodoreanu nu erau acasă. Gara şi cimitirul, da...

Eşti fiu de preot, ca Blaga, de unde prenumele de Lucian, şi de unde numele Vasiliu, ca Bacovia, după cum mărturiseşti într-un poem. În afară de prenume şi nume, ai ceva în comun cu cei doi? Despre ei nu ştiu să fi fost „monadologi” sau „muzeografi anarhici”, „lucianografi”.

– Pe linei maternă, arborele meu genealogic cuprinde o străbunică (Puşcaş, pre numele ei) venită din zona Cluj-Sălaj, un străbunic (Prisecaru, pre numele său) venit în acelaşi ţinut Puieşti (situat în triunghiul Bârlad-Bacău-Vaslui) din zona Iaşi (malul Prutului). Pe linie paternă sunt bârlădean get-beget, daco-trac (?), de vreo trei generaţii (cum a descoperit fratele meu mai mic, Aurelian, în cimitirul din deal, săpând mormintele familiei şi cercetând actele Primăriei... Baaad-Bârlad, cum spuneam cu poetul Cezar Ivănescu!).
Mama m-a născut a doua zi de Bobotează, după ce a dansat cu mine în pântece la ziua unchiului Ion Prisecaru. Trebuia să mă numesc Ion, dar aveam deja un frate mai mare, botezat... Ion!
Din perspectiva arborelui genealogic poetic, Lucian Blaga şi George Bacovia (Vasiliu!) m-au stimulat din juneţe. Plus... Vasiliu-Birlic şi spiritul lui jucăuş!

Eram la Iaşi când ai venit din armată şi ai devenit bibliotecar (la Iaşi!, ca Mihai Eminescu) la Institutul Politehnic. Publicai frecvent (ce însemna frecvent în anii ’70?!) poezie în revistele literare. Dar când aflaseşi cu adevărat ce este poezia? Era acelaşi lucru cu cel din anii ’80, ’90, 2000?

– Deşi aş fi vrut să fiu ofiţer de carieră (aveam ca model un unchi dinspre mama – a murit tânăr), n-am avut acces la Liceul Militar. În schimb, după şcoala postliceală, am făcut... armată să-mi ajungă. Tratat de la Varşovia, nu glumă! Un an şi patru luni, cu inundaţii pe Mureş, cu munci agricole lângă Podul de la Cernavodă, cu aplicaţii militare dure în zona Cincu-Braşov, cu gărzi cumplite de noapte, cu un stomatolog care ne-a distrus dantura pe viaţă, cu un caporal Costică... Chiriac (un fel de ceangău-proletar) rău, complexat, autoritar, dar şi cu vinuri bune cumpărate de la sătenii din zona Ineu-Lipova-Arad, cu dialoguri... sexologice în loc de învăţământ ideologic ş.a.
Din armată am revenit în spaţiul paradisiac al bibliotecii universitare din Iaşi. Mereu decalat în viaţă, după moartea tatălui meu (în 1971, pe fondul Tezelor..., aveam 17 ani) m-am izolat, dedicându-mă total lecturii şi scrisului. Am abandonat sportul (atletism, ciclism, box, înot). Din zburdalnic, am devenit tăcut, dornic să „răzbun” moartea tatălui (ucis, efectiv, de anchetele postbelice, internări la... psihiatrie, umilinţe...), devotat memoriei lui şi interbelicilor neantizaţi de vremuri teribile...
La îndemnul profesorului de română, Mihai Daraban (fie-i ţărâna uşoară!), i-am scris poetei Ana Blandiana. Mi-a răspuns încurajator la „Poşta redacţiei” (revista „Contemporanul”). Deja fusesem „publicat” la gazeta de perete a liceului, cu texte influenţate de poezia interbelicilor (Blaga şi Bacovia, în principal). Directorul şcolii, rigurosul profesor de matematică, Dumitrache, mă lăsa să port mici plete (eram singura excepţie)... Ceilalţi, tunşi „sportiv”...
Ioanid Romanescu mă publicase/ debutase în „Convorbiri literare” (nr. 16/ 1973). Îi scrisesem în mai multe rânduri, din Bucureşti. Mai târziu, a vrut să mă cunune. Doar că eu îmi doream să fiu burlac, de tip „Junimea”, să nu angajez eventuala familie în buclucurile mele literare... Dar a venit anul 1983, cu bune (m-am îndrăgostit lulea şi m-am căsătorit cu studenta la filologie Iolanda Dospinescu) şi cu multe... belele (între care ancheta de la Securitate, în care a fost... antrenat tot grupul de la revista studenţească „Dialog”, unde fusesem redactor între anii 1977-1981).
Publicam rar poezie (Mihai Ursachi era unul dintre magiştrii mei exigenţi de atunci, alături de Cezar Ivănescu – aflat în Bucureşti, şi Ioanid Romanescu – destul de incomod, el... hahalera, revoltat de spiritul încorsetat de atunci). Deseori citeam şi tipăream... parodii (cu pseudonim, mai ales în revista „Cronica”), ca mod subtil de reacţie la vremuri. Exersam textul critic, mai ales în „Dialog” (Al. Călinescu) şi „Convorbiri literare” (Daniel Dimitriu). Am scris, printre primii, despre cărţile de debut (poezie) ale anilor ’80: Matei Vişniec, Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Magdalena Ghica, Florin Iaru, Ion Stratan, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoicu, Daniel Corbu, Virgil Mihai(u), Traian T. Coşovei, Marta Petreu, Mircea Dinescu, Ioan Flora ş.a., dar şi despre cărţi semnate de Al. Paleologu, Emil Botta, Leonid Dimov, Radu Cosaşu, Gh. Grigurcu, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Cristian Simionescu, Nicolae Turtureanu, Emil Brumaru...
Era perioada în care, entuziast, speram ca România, Estul european să se îndrepte spre bine... Nu bănuiam dezastrul de după 1983, cu final pozitiv neantizarea zidului berlinez în praful istoriei...

Am participat în câteva seri la întâlnirile scriitoriceşti din garsoniera ta cât cuşeta lui Raskolnikov din cartierul „Nicolina”. La ce cenacluri participaseşi înainte de cele de la domiciliu?

– În cenacluri căutam prieteni, confini, camarazi de câmp minat... Era un mod de a rezista la atâtea anomalii. Deveneam liber câteva ceasuri (uneori şi după cenaclu, la un iaurt cu George Bădărău sau o preumblare cu Mariana Codruţ). Aveam puţine spaţii de exprimare pe atunci. Eram un slujbaş corect, riguros, disciplinat. Citeam, vedeam filme, jucam fotbal sau înotam, hălăduiam la marginile mirifice ale Iaşului, mai ales cu Luca Piţu...
În perioada mea bucureşteană (1972-1974) m-am ataşat de „Junimea” lui Ovid S. Crohmălniceanu (întâlnirile aveau loc în podul Universităţii, pe buturugi de lemn eram... aşezaţi). Am frecventat, cu mult câştig intelectual, „Rotondele 13” de la Muzeul Literaturii (mă fermeca indicibilul Şerban Cioculescu!)... Mai târziu, am fost invitat să citesc şi la „Confluenţe”, cenaclu aparent oficial, dar unde venea lume bună (Doina Uricariu, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Dinu Flămând, Emil Brumaru, junele Horia Gârbea...). Am trecut şi pe la „Charmides”, cenaclul studenţilor de la filosofie (coordonator Gabriel Stănescu) şi prin multe alte cuiburi de entuziaşti culturali...
Selectiv am fost şi la Iaşi. Existau multe adunări cenacliere (de la Combinatul de Utilaj Greu la Casa Studenţilor – cenaclul „M. Eminescu”, dirijat de Virgil Cuţitaru). Am optat pentru „Junimea” de la Muzeul „Vasile Pogor” (Daniel Dimitriu, Constantin Parascan, Constantin Pricop, Val Condurache...), pentru „Nicolae Labiş” de la Universitate (profesorul Ioan Constantinescu). Eu însumi am coordonat un mini-cenaclu, clandestin, în bârlogul meu de muzeograf, între 1984-1989 (între elevii şi studenţii de atunci: Radu Andriescu, Ovidiu Nimigean, Şerban Axinte, Indira Spătaru, Irina Andone, Oana Lazăr, Ştefan Baştovoi, Horaţiu Ioan Laşcu, Codrin Liviu Cuţitaru, Dan Lungu – ultimul sosit la... 1 dec. 1989!)...
Garsoniera (chilia mea de boem-bibliotecar-cititor-condeier) a fost un paradis în... Infern, din anul 1977 (când am primit repartiţie şi am început să plătesc aferenta chirie Universităţii „Gh. Asachi”) până în 1983, anul declinului evident...

Cât a însemnat Cenaclul Junimea păstorit de criticul Daniel Dimitriu în formarea ta ca poet? Când ai devenit conştient că tu şi colegii tăi de cenaclu sunteţi optzecişti?

– „Junimea” veche (respectăm proporţiile!) ne îngăduia la ea acasă! Îţi imaginezi, augustule Dumitru (ai fost şi tu în echipa noastră, un timp...), să fii tânăr, credul, entuziast şi să ai şansa întâlnirilor cu lume înaltă în chiar casa primarului, demnitarului, junimistului, ministrului, europeanului mason patriot Vasile Pogor-fiul, primul traducător în română din Baudelaire, E.A.Poe şi Goethe („Faust”)! Ce... Mecena!
„Junimea” muzeografică în formulă nouă a fost tot un vis („al inteligenţei libere”, zicea Maiorescu despre cea din secolul al XIX-lea). Mărturisesc, era şi pe atunci (1977-1989) caracudă, parcă mai bine... crescută, totuşi, decât astăzi. Ne „băteam” pentru erudiţie, pentru respectul faţă de tradiţii şi limba maternă, cultivam mentalitatea europeană. Sancţionam impostura, duplicitatea, amatorismul...
Nu aveam conştiinţa unei generaţii... Abia în 1980-1981 când a apărut valul de debuturi excepţionale, compacte, ne-am dat seama de eveniment, de explozie! Marin Preda decretase, la editura „Cartea Românească”: dacă nu avem poezie, nu avem nimic! Dacă există şapte cărţi de debut valoroase vom publica şapte şi nu doar un debut, cum prevedeau regulile Consiliului Culturii...
Aproape lună de lună piaţa editorială era năucită de cărţi deosebite. Ne încurajau spirite, conştiinţe din toate... generaţiile! Aveam ceva de spus: de la nord (George Vulturescu, Gellu Dorian, Marta Petreu, Emil Hurezeanu, Petru Romoşan, Andrei Zanca, Ion Mureşan, Mircea Petean, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Ioan Pintea...), de la sud (din capitală, de la Mariana Marin şi Elena Ştefoi la Matei Vişniec şi mulţi alţii), de pretutindeni (doar câteva nume: Liviu-Ioan Stoiciu, Ion Monoran, Mircea Bârsilă, Ioana Dinulescu, Denisa Comănescu, Gabriel Chifu). Unii debutaseră anterior anului 1980, alţii erau cunoscuţi dar vor apărea mai târziu cu volume în arena anilor ’80 (şi chiar ’90)...
Treptat, treptat, se individualizau (în poezie, în proză, în critică şi istorie literară, în teatru). Am fost grup (generaţie) atunci, în preajma anului 1980. Acum, pe cont propriu, în spaţiul verticalităţii culturale, deseori cu sentimentul deşertăciunii.
Daniel Dimitriu ne-a fost cumpănitor, spirit armonios, fratern! Din păcate, a fost nevoit, de ani buni, să se retragă din câmpul culturii...

Zicea cineva că o generaţie literară se naşte distrugând pe precedenta/ precedentele. Dar, epistolele tale către Don Caesar (Ivănescu) nu sunt deloc demolatoare, ba chiar cronicarii sunt văzuţi de tine rostogolind merele roşii prin livezile contemporane. Ce să mai zic că eşti redactor-şef la Dacia literară, cea mai veche revistă literară din spaţiul românesc. Mai eşti, în aceste condiţii, un optzecist fidel generaţiei tale?

– Am mai scris (şuguind ca pe malul Ozanei) ce fel de... optezecist sunt: am 1,80 cm, 80 de kg., am debutat în anul 1981 (deşi eram „planificat” pentru 1979!)! Sunt un optzecist conjunctural. Mi-ar fi plăcut să fiu, cu Ion Creangă în preajmă, optzecist în secolul al XIX-lea!
Deşi am creat deseori în... discontinuitate, sunt pentru continuitate lucidă: mitropolitul Dosoftei, logofătul Conachi, diplomatul unionist Alecsandri, veşnicul confiscat în fel şi chip Eminescu, interbelicii, Labiş, contemporanii (sunt foarte selectiv), mai tinerii Marius Chivu, Radu Vancu, Lucian Dan Teodorovici, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Coande, Emilian Galaicu-Păun (spre a da doar câteva nume)... Nu-i uit pe copiii mei, Luiza şi Cezar, dedicaţi artelor...
Preocupările mele vechi şi fidele pentru muzeografie (am refuzat oferte pentru Bucureşti sau pentru travaliu în străinătate) stau mărturie umilelor eforturi în... atelierul meu de potcovit inorogi! Mihail Kogălniceanu şi paşoptismul sunt activi în arena reintegrării noastre în structuri euroatlantice!

Este evident pentru orice cititor al poeziei tale că ai schimbat paradigma şaizecistă pe cea optzecistă. Se poate face aşa ceva fără a fi belicos faţă de interbelici, faţă de şaizecisti? Cum se explică ataşamentul tău de mataforă: „Ţin în braţe metafora./ Metafora de acum/ ţine în braţe/ metafora de altădată...?”

– Nu-mi place să vorbesc despre mine, despre creaţia mea. Rareori articulez ceva în acest sens. Sunt dedicat celorlalţi (17 ani am fost director de instituţii culturale, nu ca... manager de lux, ci ca păstor pregătit să ajute, să înţeleagă, chiar abandonându-se, neglijându-şi familia, expus discreditărilor, invidiilor, atacurilor de tot felul)...
Mă răţoiesc deseori la mine însumi! Cultiv argumentele, calmul, dialogul! Sunt polemic argumentat, nu belicos gratuit...
Metafora? Uneori m-a ţinut în braţe (ca mama, ca o iubită...). Alteori mi-a dat drumul în băltoacele vremurilor. Deseori m-a alungat de acasă...

Aaa! Am uitat să te întreb ce înseamnă pentru tine generaţia ’80?

– Reprezintă, la un loc, neapărat la un loc, scriitorii şi cititorii lucizi (subliniez, cititorii) ai anilor ’80 ai secolului trecut. Mulţi dintre ei au trecut la Domnul, dincolo de bine şi de rău...

Dar, cum crezi tu că s-a născut generaţia ’80? Printr-un dictat într-o seară de luni la Cenaclul de Luni? Sau concomitent şi implicit şi tacit prin toată ţara?

– Ne-am născut din iubire, credinţă, responsabilitate. Generaţia, gruparea a apărut spontan, în presa studenţească naţională (mai puţin vegheată; îngăduită, uneori complice, de autorităţi), prin vocea poeţilor tineri germani din România, la colocviile studenţeşti de literatură (Piteşti), la celebrul, incendiarul Colocviu naţional de poezie, 1978 – Iaşi, când Laurenţiu Ulici ne-a invitat să citim printre consacraţi, scandalizând..., la concursurile literare de calitate (au fost şi multe de umplutură), în cenaclurile neîmblânzite, la Restaurantul Uniunii Scriitorilor (unde nu prea aveam acces, nefiind... membri), pe plajele de la 2 Mai şi Vama Veche (la Neptun doar râvneam...), în dialog cu Virgil Mazilescu, în Maramureşul rotacizant (nu ştiam nimic despre puşcăria de la Sighet!), în micul spaţiu de locuit mari idei al lui Nichita Stănescu, în biblioteci, peste vămile CAER, în trenurile navetiştilor, la munci agricole, în farfuria de supă a fiului de preot Petre Ţuţea, la sucevenele concursuri labişiene, la Colocviile de pe malul Ozanei de la Târgu Neamţ, la Sighişoara în miez medieval târziu, prin depozitele de la editura „Cartea Românească”... Mă opresc aici. Cu, încă o dată, elogii pentru cititorii subtili, educaţi, devotaţi de atunci!

Ai participat împreună cu un desant ieşean la Cenaclul de luni, într-o seară... optzecistă. Ai citit un... catren. De ce doar atât? De ce atâta drum pentru patru versuri? Cum a fost vizita unor provinciali în bârlogul lupilor?

– Am fost invitaţi trei ieşeni, Nichita Danilov, Liviu Antonesei şi subscrisul... Consemnez frugal (ar trebui să umplu pagini, la fiecare întrebare a ta; ar trebui să recurg la caietele mele de însemnări, pentru relativă reconstituire muzeografică...).
Era anul 1979?
După ce am coborât din trenul Iaşi-Bucureşti, am luat autobuzul (nu prea erau taxiuri pe vremea aceea, iar noi destul de sărăntoci, vorbă proletară). Am pornit spre Casa Scânteii (unde erau grupate reviste, edituri, instituţii culturale). Pe treptele... staliniste ale clădirii ne-am întâlnit cu... Nicolae Manolescu. Târziu, după 1990 aveam să descopăr, tulburat, că tatăl... Excelenţei Sale şi tatăl meu au slujit, un timp, în acelaşi Cernăuţi interbelic... . Profesorul de atunci a părut bucuros să ne întindă mâna, să ne cunoască (ne ştia vag, în varii proporţii, ne citise, ne cunoştea şi din relatările prietenilor de la Cenaclul de luni). Ne-am luat rămas bun (mergea la ore, la Universitate, ne-a spus), urmărind să ne revedem la cenaclu.
A fost linişte, a fost seară... Nicolae Manolescu nu a ajuns. Venisem, în principal, să mă asculte, să mă evalueze, să mă radiografieze criticul literar. Îl citeam în mod curent. Ştiam că bârlădeanul George Ivaşcu (fost student, la Iaşi, al lui... G. Călinescu!) îl proteja, îl cultiva, îl menaja. Aveam şi eu o aşchie de bârlădenie, una de ieşenie, una de bucureştenie...
În semn de protest pentru absenţa.. manolesciană, am citit/ rostit doar un fragment de poem... Ca şi Nichita Danilov (fără să ne înţelegem). Liviu Antonesei s-a luat în serios şi a rostit un poem diluvian, articulat, năvalnic...
În final, seara a fost colocvială. Nici o clipă nu ne-am simţit sfidaţi, provinciali, complexaţi. Solidaritatea era netrucată. Ne citeam prin presă, ne respectam, ne stimulam, ne întâlneam, prin ţară, în varii situaţii, esopici, subtili, rafinaţi...
Atât de mare a fost dorinţa mea de atunci de... manolescianizare, încât acum am ocazia să-l revăd cel puţin de patru ori pe an (în Consiliile U.S.R.). În plus, îmi este preşedinte (de breaslă). Mă acceptă în paginile revistei „România literară” (fondată la Iaşi, în 1855, de Vasile Alecsandri!)...

Ca poet, ca om, ca om de litere în general, eşti ludic. Te înjur spunând asta? Ce dimensiune a literaturii este ludicul? Prin asta te-ai apropiat de postmodernism? Dar, până la urmă ce este postmodernismul care, cică, se confundă cu generaţia poetică ’80 la noi? Cel puţin aşa susţine Nicolae Manolescu în a sa Istorie critică...

– Arta este joc, hârjoneală, tăvăleală, copilărire, inventivitate, dezinvoltură, gratuitate... Avem o limbă poetică bogată, hrănitoare, suplă!
A fi ludic nu înseamnă a fi neserios, băşcălios, epidermic... (a se revedea pagini întregi din opera poetică eminesciană!).
Post (post)modernismul e un fel de a ne alinia la mode atlantice deja consumate (avem alte ritmuri, totuşi, prin estul dunărean), un fel de a ne alinta, de a ne afla în treabă (deseori), prea scorţoşi... Un concept, un instrument (didactic) de lucru, o convenţie... Pierdem, uneori, prea multă energie teoretizând. Contează, până la urmă, individualitatea, excepţia, valoarea înaltă!

Şi, apropo de monumentala istorie a lui Manolescu, nu te afli în lista de 18 poeţi optzecişti a criticului. Eşti frustrat?

– Om sunt, am frustrările mele! Important este ca literatura noastră să aibă cât mai multe istorii (alternative), dicţionare, enciclopedii, atlase, exegeze critice. Este un semn de maturitate... Sunt bucuros, mai scriam, să fiu contemporan cu mari spirite critice precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, G. Dimisianu, Mihai Cimpoi, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Alex. Ştefănescu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban (vecinul meu de scară...)... Dar mă gândesc şi la M. Niţescu, Marin Mincu, Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Mircea Scarlat...


Cu cine te simţi solidar în cadrul generaţiei? Cu cine eşti prieten dintre optzecişti? Cât a însemnat prietenia în legarea generaţiei?

– Am trăit şi trăiesc în cultul prieteniei. Am învăţat de la tata (avea 63 de ani când a murit). Încerc să fac bine. Sunt conciliant. Îmi place să comunic. Să argumentez! Să stimulez. Dar şi să sancţionez impostura, ipocrizia, indolenţa...
Dacă ar fi să numesc, pe scurt, doar câţiva comilitoni (dincolo de rang, generaţie, preocupări): profesorul Paul Miron (Freiburg), vrednicul de pomenire Bartolomeu (scriitorul Valeriu Anania), Constantin Ciopraga, Alexandru Husar, Corneliu Ştefanache, Ioanid Romanescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Mircea Nedelciu, Aurel Dumitraşcu, Val Condurache, Constantin Liviu Rusu (excepţional muzeograf literar), Iustin Panţa, Ioan Flora, Emil Iordache...
Am legat şi leg prietenii dincolo de vârstă, preocupări, statut social. Mă interesează omul profund, aşezat sau migrator, grav sau ludic...

Dar, când se desparte tânărul poet optzecist de generaţia sa, cum se desparte bărbatul de mama sa şi de tatăl său? Când devine el independent? Şi cât?

– După moartea tatălui am fost singur... Ştiu ce înseamnă singurătatea/ independenţa/ suspendarea. De mama nu m-am desprins niciodată. Am sentimentul că exist în pântecul ei, în eternitate divină ocultă... A murit la 79 de ani, aproape... optzecistă şi ea!

Cum ai debutat editorial cu Mona-Monada? Pur şi simplu? Sau mai greu. Poţi povesti pentru poeţii tineri de azi, care debutează editorial cu două-trei cărţi deodată, dacă vor.

– În 1979 am obţinut Marele premiu şi premiul editurii „Junimea” la Festivalul concurs naţional „Nicolae Labiş” de la Suceava (au fost premiaţi, în timp, acolo, Matei Vişniec, Adrian Alui Gheorghe, Ruxandra Cesereanu, Carmelia Leonte, Mihai Gălăţanu, Horia Gârbea, Mircea A. Diaconu, Daniel Corbu, mulţi scriitori exemplari de astăzi). Premiile îmi asigurau, legal, apariţia cu volumul de debut (se chema... „Şobolanul Bosch”). Şobolanul meu literar a tulburat editura, autorităţile, cenzura. Din juriu făceau parte, între alţii, Laurenţiu Ulici, George Bălăiţă, Sergiu Adam, Ion Horea, Nicolae Prelipceanu...
A durat circa doi ani până să apară... „Mona-Monada” (am fost nevoit să fac o concesie de titlu!). Altele, nu am acceptat... Poetul Cezar Ivănescu, de la „tribuna” revistei bucureştene „Luceafărul” a trimis spre editura „Junimea” din Iaşi un buzdugan de vorbe şuierătoare, revoltat de ceea ce mi se întâmplă...
Pe scurt, fentând editorul (ca la şah, să zicem, că mă pricep!), cartea a apărut. S-a născut scandal. Redactorul meu de carte trebuia dat afară. Eu, ameninţat la slujbă (eram muzeograf în reţeaua muzeelor literare ieşene), delaţionat! Mi s-a luat Premiul Naţional pentru debut „Mihai Eminescu”, după ce juriul nu a acceptat, la presiuni de partid, şi de stat..., să se reunească şi să-l atribuie altcuiva (am şi acum diploma anulată, dar oferită tacit de M. R. Iacoban, preşedinte de asociaţie scriitoricească moldavă în anii ’80). Mulţumesc şi acum juriului de atunci (Liviu Leonte, Al. Călinescu, Ion Hurjui, N. Turtureanu...)!
Este mult de povestit! Până la urmă am fost anchetat de Securitate (atunci mi s-a arătat începutul dosarului meu de urmărire informativă – colonel anchetator Ştefănescu, a decedat). De altfel am fost „cercetaţi îndeaproape” tot grupul insurgent din jurul revistei studenţeşti „Dialog”. Tot atunci s-a produs a doua încercare de racolare (căpitanul Negru, a murit între timp).  Am acceptat să fiu martor la percheziţia din garsoniera vecinului... Luca Piţu (la rugămintea prietenului, universitarului şi eseistului buclucaş)... Era anul 1983...
Până la căderea zidului berlinez am stat cu două săbii damoclesiene deasupra capului: dosarul tatălui meu şi dosarul meu...
Debutanţilor (şi nu numai) le sugerez să nu se grăbească să publice orice, oricum, oricând...

Care au fost primii critici care te-au remarcat, te-au comentat?

– Strict, cronologic, precum într-o dare de seamă (înainte de debutul în volum şi imediat după), primele şapte reacţii, ale unor spirite din generaţii diferite, nu numai critici consacraţi:
■ Mihai Ursachi (în „Opinia studenţească”, nr. 4/ 1978);
■ Valeriu Gherghel (în „Dialog”, nr. 75-76/ 1980);
■ Cezar Ivănescu (în „Luceafărul”, 6 dec. 1980);
■ Nicolae Băciuţ (în „Echinox”, nr. 1-2-3/ 1981);
■ Laurenţiu Ulici (în „România literară”, 22 oct. 1981);
■ Eugen Simion (în „România literară”, 12 nov. 1981);
■ Dan Cristea (în „Luceafărul”, 12 iunie 1982)...
A urmat o avalanşă de texte critice, scrise şi/ de poeţi, buni comentatori... Le mulţumesc tuturor, mai ales celor care au manifestat şi rezerve (argumentate, plauzibile, reale).
După 1989, din România de Est (Basarabia, Moldova, Bucovina nordică...), scriitori precum Margareta Curtescu, Nicolae Leahu (Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi), Ana Bantoş, Arcadie Suceveanu sau Vlad Zbârciog (din Chişinău), Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi)...

Eşti patetic (jignit!), ironic, dar şi melancolic (nu le mai pun ghilimele!) – zice Gheorghe Grigurcu. Mai poţi fi postmodern în aceste condiţii?

– Post (post) modernismul a devenit deja loc comun. Bun în toate situaţiile! Sunt pentru declişeizare fertilă...
Cezar Ivănescu ne... flituia de câte ori avea ocazia să nimerească într-o arenă... postmodernistă. Şi ştia box, nu glumă!

Dragă Lucian, când scrii la anul 2013 poeme, cu metaforă, fără metaforă, postmoderniste, moderniste sau tradiţionaliste, mai scrii cu toată responsabilitatea de optzecist, sau pur şi simplu ca poet din toate timpurile?

– Scriu fără comandă, când sunt fulgerat din cerurile (străfundurile) eului... Mă gândesc deseori la multe nume valoroase care nu sunt luate (suficient) în seamă. La oştenii tăcuţi ai literaturii, poeziei noastre. Eu am fost, sunt un privilegiat. Este nedreaptă deseori contemporaneitatea cu mulţi dintre cosângeni...
Scriu cu gândul la însemnările pe nisip ale lui Iisus, odinioară şi pentru totdeauna. Citesc mult, scriu când îmi dictează îngerul, public rar (exigent cu mine însumi, sper...).

Fii vizionar şi spune-mi că poezia română viitor de aur are.

– Nu ştiu cât de vizionar aş putea fi... Cred în Regina Spiritului, Poezia! Meditaţia! Reflecţia! Ele ne oferă iluzia Divinităţii. Dum spiro, spero! (Cât timp respir, sper!)...
„Nu râde, citeşte-nainte!...”























2 comentarii:

Tudor Cicu spunea...

Acest interviu, necesar de altfel, pentru istoriografia literară a timpului acesta, e ca un tărâm de îngheţ peste acel glas mişcător al durerii neamului nostru poetic. Nu ai ce comenta, ci doar reţine câte ceva, dacă nu se poate chiar totul. E ca trasul pe roată a lui Horia când a vrut să rostească un poem pentru Patria sa. Un poem care ne face pielea ca de găină, când îi ascultăm, acum, pe aleşii graiului, cum e şi acest Lucian Vasiliu. de ce-am râde? Citim şi ne cutremurăm uneori, alteori ne încălzim ca la o flacără, când inima poetului se rosteşte... Vă felicit d-le Doman, pentru acest interviu.

Augustin spunea...

Felicitările i se cuvin lui Lucian. Eu am fost doar un simplu punător de întrebări...