Ionel Teodoreanu (?) spunea că din Iaşi pornesc doar două
drumuri, unul la gară şi altul la
Eternitate; putem să scriem, mai ales pentru cine nu ştie, şi
cu literă mică: eternitate. Dragă Lucian Vasiliu, de ce n-ai ales gara la prima
tinereţe?
– În vremea fraţilor
Ionel şi Păstorel Teodoreanu urbea Iaşi era în dialog cu două surate
semnificative pentru istoria noastră: Cernăuţi şi Chişinău...
Neexistând aeroport,
nici port, cetatea colinelor cu mănăstiri, podgorii şi subterane trainice îţi
oferea două căi de „exprimare”: gara şi ... cimitirul (care în Iaşi se
numeşte... „Eternitatea”!).
Pe mine m-a ales gara
din Bârladul lui Tache, Ianke şi Cadâr. Părintele meu, preot de ţară, Ştefan
Vasiliu, ne crescuse pe noi, cei trei feciori (eu, mijlociul) în cultul
oraşelor Bucureşti (capitala
respectată a tuturor românilor), Cernăuţi
(unde absolvise studiile de teologie, coleg de facultate cu tatăl Anei Blandiana,
cu tatăl lui Dan Mănucă, al lui Grigore Ilisei) şi Iaşi (miezul creştin, spiritual al estului nostru arhetipal.
Neavând posibilitatea
să iau calea spre Cernăuţi, m-am decis, întâi, pentru Iaşi (o călătorie cu...
trenul – excursie în clasa a IX-a...). M-am îndrăgostit fatalmente de...
monumentele şi de spiritul junimist, propunându-mi a face tot posibilul să
devin cetăţean ieşean (iniţial am avut mutaţie de... flotant!).
Al doilea drum cu
trenul l-am făcut spre Bucureşti, unde am obţinut menţiune la Olimpiada naţională de
literatură (eram elev de liceu în Bârlad). În vara anului 1972 mă aflam în
Tabăra naţională de creaţie literară de la Păuşa (Râmnicu Vâlcea) – între mulţi juni
condeieri din ţară...
Am dat examen la Facultatea de drept din
Bucureşti. Am ratat admiterea... Eram prea crud pentru a-mi da seama că eram
„urmărit” de dosarul de intelectual interbelic (şi încă de factură...
cernăuţeană!) al tatălui meu. Frustrările năvăleau, începeam să
conştientizez...
În toamna anului 1972
reuşeam la examenul Institutului Biblioteconomic, transformat după Tezele din
vara anului 1971 în... Şcoală Postliceală de Biblioteconomie. Aici am avut
parte de profesori deosebiţi (marginalizaţi, după reverificările din 1971-1972,
mutaţi „disciplinar”), printre care prozatorul Costache Olăreanu. Între colegi,
azi scriitori, Marian Drăghici, George Calcan, Nicolae Scurtu, Liviu Vişan,
Claudiu Conţevici...
După absolvirea Şcolii
postliceale (am fost şef de promoţie, am învăţat pe brânci pentru a-mi
îndeplini visul de a deveni... ieşean), în toamna anului 1974 eram bibliotecar la Universitatea...
tehnică „Gh. Asachi” din fosta capitală. Din păcate, Păstorel şi Ionel
Teodoreanu nu erau acasă. Gara şi cimitirul, da...
Eşti fiu de preot, ca Blaga, de unde prenumele de Lucian,
şi de unde numele Vasiliu, ca Bacovia, după cum mărturiseşti într-un poem. În
afară de prenume şi nume, ai ceva în comun cu cei doi? Despre ei nu ştiu să fi
fost „monadologi” sau „muzeografi anarhici”, „lucianografi”.
– Pe linei maternă,
arborele meu genealogic cuprinde o străbunică (Puşcaş, pre numele ei) venită
din zona Cluj-Sălaj, un străbunic (Prisecaru, pre numele său) venit în acelaşi
ţinut Puieşti (situat în triunghiul Bârlad-Bacău-Vaslui) din zona Iaşi (malul
Prutului). Pe linie paternă sunt bârlădean get-beget, daco-trac (?), de vreo
trei generaţii (cum a descoperit fratele meu mai mic, Aurelian, în cimitirul
din deal, săpând mormintele familiei şi cercetând actele Primăriei...
Baaad-Bârlad, cum spuneam cu poetul Cezar Ivănescu!).
Mama m-a născut a doua
zi de Bobotează, după ce a dansat cu mine în pântece la ziua unchiului Ion
Prisecaru. Trebuia să mă numesc Ion, dar aveam deja un frate mai mare,
botezat... Ion!
Din perspectiva
arborelui genealogic poetic, Lucian Blaga şi George Bacovia (Vasiliu!) m-au
stimulat din juneţe. Plus... Vasiliu-Birlic şi spiritul lui jucăuş!
Eram la
Iaşi când ai venit din armată şi ai devenit bibliotecar (la Iaşi!, ca Mihai Eminescu) la Institutul Politehnic.
Publicai frecvent (ce însemna frecvent în anii ’70?!) poezie în revistele
literare. Dar când aflaseşi cu adevărat ce este poezia? Era acelaşi lucru cu
cel din anii ’80, ’90, 2000?
– Deşi aş fi vrut să
fiu ofiţer de carieră (aveam ca model un unchi dinspre mama – a murit tânăr),
n-am avut acces la
Liceul Militar. În schimb, după şcoala postliceală, am
făcut... armată să-mi ajungă. Tratat de la Varşovia, nu glumă! Un an şi patru luni, cu
inundaţii pe Mureş, cu munci agricole lângă Podul de la Cernavodă, cu aplicaţii
militare dure în zona Cincu-Braşov, cu gărzi cumplite de noapte, cu un
stomatolog care ne-a distrus dantura pe viaţă, cu un caporal Costică... Chiriac
(un fel de ceangău-proletar) rău, complexat, autoritar, dar şi cu vinuri bune
cumpărate de la sătenii din zona Ineu-Lipova-Arad, cu dialoguri... sexologice
în loc de învăţământ ideologic ş.a.
Din armată am revenit
în spaţiul paradisiac al bibliotecii universitare din Iaşi. Mereu decalat în
viaţă, după moartea tatălui meu (în 1971, pe fondul Tezelor..., aveam 17 ani)
m-am izolat, dedicându-mă total lecturii şi scrisului. Am abandonat sportul
(atletism, ciclism, box, înot). Din zburdalnic, am devenit tăcut, dornic să
„răzbun” moartea tatălui (ucis, efectiv, de anchetele postbelice, internări
la... psihiatrie, umilinţe...), devotat memoriei lui şi interbelicilor neantizaţi
de vremuri teribile...
La îndemnul
profesorului de română, Mihai Daraban (fie-i ţărâna uşoară!), i-am scris poetei
Ana Blandiana. Mi-a răspuns încurajator la „Poşta redacţiei” (revista
„Contemporanul”). Deja fusesem „publicat” la gazeta de perete a liceului, cu
texte influenţate de poezia interbelicilor (Blaga şi Bacovia, în principal).
Directorul şcolii, rigurosul profesor de matematică, Dumitrache, mă lăsa să
port mici plete (eram singura excepţie)... Ceilalţi, tunşi „sportiv”...
Ioanid Romanescu mă
publicase/ debutase în „Convorbiri literare” (nr. 16/ 1973). Îi scrisesem în
mai multe rânduri, din Bucureşti. Mai târziu, a vrut să mă cunune. Doar că eu
îmi doream să fiu burlac, de tip „Junimea”, să nu angajez eventuala familie în
buclucurile mele literare... Dar a venit anul 1983, cu bune (m-am îndrăgostit
lulea şi m-am căsătorit cu studenta la filologie Iolanda Dospinescu) şi cu
multe... belele (între care ancheta de la Securitate, în care a fost... antrenat tot grupul
de la revista studenţească „Dialog”, unde fusesem redactor între anii 1977-1981).
Publicam rar poezie
(Mihai Ursachi era unul dintre magiştrii mei exigenţi de atunci, alături de
Cezar Ivănescu – aflat în Bucureşti, şi Ioanid Romanescu – destul de incomod,
el... hahalera, revoltat de spiritul încorsetat de atunci). Deseori citeam şi
tipăream... parodii (cu pseudonim, mai ales în revista „Cronica”), ca mod
subtil de reacţie la vremuri. Exersam textul critic, mai ales în „Dialog” (Al.
Călinescu) şi „Convorbiri literare” (Daniel Dimitriu). Am scris, printre
primii, despre cărţile de debut (poezie) ale anilor ’80: Matei Vişniec, Ion Mureşan,
Mircea Cărtărescu, Magdalena Ghica, Florin Iaru, Ion Stratan, Nichita Danilov,
Liviu Ioan Stoicu, Daniel Corbu, Virgil Mihai(u), Traian T. Coşovei, Marta Petreu,
Mircea Dinescu, Ioan Flora ş.a., dar şi despre cărţi semnate de Al. Paleologu,
Emil Botta, Leonid Dimov, Radu Cosaşu, Gh. Grigurcu, Adrian Popescu, Nicolae
Prelipceanu, Cristian Simionescu, Nicolae Turtureanu, Emil Brumaru...
Era perioada în care,
entuziast, speram ca România, Estul european să se îndrepte spre bine... Nu
bănuiam dezastrul de după 1983, cu final pozitiv neantizarea zidului berlinez
în praful istoriei...
Am participat în câteva seri la întâlnirile
scriitoriceşti din garsoniera ta cât cuşeta lui Raskolnikov din cartierul „Nicolina”.
La ce cenacluri participaseşi înainte de cele de la domiciliu?
– În cenacluri căutam
prieteni, confini, camarazi de câmp minat... Era un mod de a rezista la atâtea
anomalii. Deveneam liber câteva ceasuri (uneori şi după cenaclu, la un iaurt cu
George Bădărău sau o preumblare cu Mariana Codruţ). Aveam puţine spaţii de
exprimare pe atunci. Eram un slujbaş corect, riguros, disciplinat. Citeam,
vedeam filme, jucam fotbal sau înotam, hălăduiam la marginile mirifice ale
Iaşului, mai ales cu Luca Piţu...
În perioada mea
bucureşteană (1972-1974) m-am ataşat de „Junimea” lui Ovid S. Crohmălniceanu
(întâlnirile aveau loc în podul Universităţii, pe buturugi de lemn eram...
aşezaţi). Am frecventat, cu mult câştig intelectual, „Rotondele 13” de la Muzeul Literaturii
(mă fermeca indicibilul Şerban Cioculescu!)... Mai târziu, am fost invitat să
citesc şi la „Confluenţe”, cenaclu aparent oficial, dar unde venea lume bună
(Doina Uricariu, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Dinu Flămând, Emil Brumaru, junele
Horia Gârbea...). Am trecut şi pe la „Charmides”, cenaclul studenţilor de la
filosofie (coordonator Gabriel Stănescu) şi prin multe alte cuiburi de
entuziaşti culturali...
Selectiv am fost şi la Iaşi. Existau multe
adunări cenacliere (de la
Combinatul de Utilaj Greu la Casa Studenţilor
– cenaclul „M. Eminescu”, dirijat de Virgil Cuţitaru). Am optat pentru
„Junimea” de la Muzeul
„Vasile Pogor” (Daniel Dimitriu, Constantin Parascan, Constantin Pricop, Val
Condurache...), pentru „Nicolae Labiş” de la Universitate
(profesorul Ioan Constantinescu). Eu însumi am coordonat un mini-cenaclu,
clandestin, în bârlogul meu de muzeograf, între 1984-1989 (între elevii şi
studenţii de atunci: Radu Andriescu, Ovidiu Nimigean, Şerban Axinte, Indira
Spătaru, Irina Andone, Oana Lazăr, Ştefan Baştovoi, Horaţiu Ioan Laşcu, Codrin
Liviu Cuţitaru, Dan Lungu – ultimul sosit la... 1 dec. 1989!)...
Garsoniera (chilia mea
de boem-bibliotecar-cititor-condeier) a fost un paradis în... Infern, din anul
1977 (când am primit repartiţie şi am început să plătesc aferenta chirie
Universităţii „Gh. Asachi”) până în 1983, anul declinului evident...
Cât a însemnat Cenaclul Junimea păstorit de criticul
Daniel Dimitriu în formarea ta ca poet? Când ai devenit conştient că tu şi
colegii tăi de cenaclu sunteţi optzecişti?
– „Junimea” veche (respectăm
proporţiile!) ne îngăduia la ea acasă! Îţi imaginezi, augustule Dumitru (ai
fost şi tu în echipa noastră, un timp...), să fii tânăr, credul, entuziast şi
să ai şansa întâlnirilor cu lume înaltă în chiar casa primarului, demnitarului,
junimistului, ministrului, europeanului mason patriot Vasile Pogor-fiul, primul
traducător în română din Baudelaire, E.A.Poe şi Goethe („Faust”)! Ce... Mecena!
„Junimea” muzeografică
în formulă nouă a fost tot un vis („al inteligenţei libere”, zicea Maiorescu
despre cea din secolul al XIX-lea). Mărturisesc, era şi pe atunci (1977-1989)
caracudă, parcă mai bine... crescută, totuşi, decât astăzi. Ne „băteam” pentru
erudiţie, pentru respectul faţă de tradiţii şi limba maternă, cultivam
mentalitatea europeană. Sancţionam impostura, duplicitatea, amatorismul...
Nu aveam conştiinţa
unei generaţii... Abia în 1980-1981 când a apărut valul de debuturi
excepţionale, compacte, ne-am dat seama de eveniment, de explozie! Marin Preda
decretase, la editura „Cartea Românească”: dacă nu avem poezie, nu avem nimic!
Dacă există şapte cărţi de debut valoroase vom publica şapte şi nu doar un
debut, cum prevedeau regulile Consiliului Culturii...
Aproape lună de lună
piaţa editorială era năucită de cărţi deosebite. Ne încurajau spirite,
conştiinţe din toate... generaţiile! Aveam ceva de spus: de la nord (George
Vulturescu, Gellu Dorian, Marta Petreu, Emil Hurezeanu, Petru Romoşan, Andrei
Zanca, Ion Mureşan, Mircea Petean, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Ioan Pintea...),
de la sud (din capitală, de la
Mariana Marin şi Elena Ştefoi la Matei Vişniec şi
mulţi alţii), de pretutindeni (doar câteva nume: Liviu-Ioan Stoiciu, Ion
Monoran, Mircea Bârsilă, Ioana Dinulescu, Denisa Comănescu, Gabriel Chifu).
Unii debutaseră anterior anului 1980, alţii erau cunoscuţi dar vor apărea mai
târziu cu volume în arena anilor ’80 (şi chiar ’90)...
Treptat, treptat, se
individualizau (în poezie, în proză, în critică şi istorie literară, în
teatru). Am fost grup (generaţie) atunci, în preajma anului 1980. Acum, pe cont
propriu, în spaţiul verticalităţii culturale, deseori cu sentimentul
deşertăciunii.
Daniel Dimitriu ne-a
fost cumpănitor, spirit armonios, fratern! Din păcate, a fost nevoit, de ani
buni, să se retragă din câmpul culturii...
Zicea cineva că o generaţie literară se naşte distrugând
pe precedenta/ precedentele. Dar, epistolele tale către Don Caesar (Ivănescu)
nu sunt deloc demolatoare, ba chiar cronicarii sunt văzuţi de tine rostogolind
merele roşii prin livezile contemporane. Ce să mai zic că eşti redactor-şef la Dacia literară, cea mai veche revistă
literară din spaţiul românesc. Mai eşti, în aceste condiţii, un optzecist fidel
generaţiei tale?
– Am mai scris (şuguind
ca pe malul Ozanei) ce fel de... optezecist sunt: am 1,80 cm, 80 de kg., am
debutat în anul 1981 (deşi eram „planificat” pentru 1979!)! Sunt un optzecist
conjunctural. Mi-ar fi plăcut să fiu, cu Ion Creangă în preajmă, optzecist în
secolul al XIX-lea!
Deşi am creat deseori
în... discontinuitate, sunt pentru continuitate lucidă: mitropolitul Dosoftei,
logofătul Conachi, diplomatul unionist Alecsandri, veşnicul confiscat în fel şi
chip Eminescu, interbelicii, Labiş, contemporanii (sunt foarte selectiv), mai
tinerii Marius Chivu, Radu Vancu, Lucian Dan Teodorovici, Daniel
Cristea-Enache, Nicolae Coande, Emilian Galaicu-Păun (spre a da doar câteva
nume)... Nu-i uit pe copiii mei, Luiza şi Cezar, dedicaţi artelor...
Preocupările mele
vechi şi fidele pentru muzeografie (am refuzat oferte pentru Bucureşti sau
pentru travaliu în străinătate) stau mărturie umilelor eforturi în... atelierul
meu de potcovit inorogi! Mihail Kogălniceanu şi paşoptismul sunt activi în
arena reintegrării noastre în structuri euroatlantice!
Este evident pentru orice cititor al poeziei tale că ai
schimbat paradigma şaizecistă pe cea optzecistă. Se poate face aşa ceva fără a
fi belicos faţă de interbelici, faţă de şaizecisti? Cum se explică ataşamentul
tău de mataforă: „Ţin în braţe metafora./ Metafora de acum/ ţine în braţe/
metafora de altădată...?”
– Nu-mi place să
vorbesc despre mine, despre creaţia mea. Rareori articulez ceva în acest sens.
Sunt dedicat celorlalţi (17 ani am fost director de instituţii culturale, nu
ca... manager de lux, ci ca păstor pregătit să ajute, să înţeleagă, chiar
abandonându-se, neglijându-şi familia, expus discreditărilor, invidiilor,
atacurilor de tot felul)...
Mă răţoiesc deseori la
mine însumi! Cultiv argumentele, calmul, dialogul! Sunt polemic argumentat, nu
belicos gratuit...
Metafora? Uneori m-a
ţinut în braţe (ca mama, ca o iubită...). Alteori mi-a dat drumul în băltoacele
vremurilor. Deseori m-a alungat de acasă...
Aaa! Am uitat să te întreb ce înseamnă pentru tine
generaţia ’80?
– Reprezintă, la un
loc, neapărat la un loc, scriitorii şi cititorii lucizi (subliniez, cititorii) ai anilor ’80 ai secolului
trecut. Mulţi dintre ei au trecut la
Domnul, dincolo de bine şi de rău...
Dar, cum crezi tu că s-a născut generaţia ’80? Printr-un
dictat într-o seară de luni la
Cenaclul de Luni? Sau concomitent şi implicit şi tacit prin
toată ţara?
– Ne-am născut din
iubire, credinţă, responsabilitate. Generaţia, gruparea a apărut spontan, în
presa studenţească naţională (mai puţin vegheată; îngăduită, uneori complice,
de autorităţi), prin vocea poeţilor tineri germani din România, la colocviile
studenţeşti de literatură (Piteşti), la celebrul, incendiarul Colocviu naţional
de poezie, 1978 – Iaşi, când Laurenţiu Ulici ne-a invitat să citim printre
consacraţi, scandalizând..., la concursurile literare de calitate (au fost şi
multe de umplutură), în cenaclurile neîmblânzite, la Restaurantul Uniunii
Scriitorilor (unde nu prea aveam acces, nefiind... membri), pe plajele de la 2 Mai şi Vama Veche (la Neptun doar
râvneam...), în dialog cu Virgil Mazilescu, în Maramureşul rotacizant (nu ştiam
nimic despre puşcăria de la
Sighet!), în micul spaţiu de locuit mari idei al lui Nichita
Stănescu, în biblioteci, peste vămile CAER, în trenurile navetiştilor, la munci
agricole, în farfuria de supă a fiului de preot Petre Ţuţea, la sucevenele
concursuri labişiene, la
Colocviile de pe malul Ozanei de la Târgu Neamţ, la Sighişoara în miez
medieval târziu, prin depozitele de la editura „Cartea Românească”... Mă opresc
aici. Cu, încă o dată, elogii pentru cititorii subtili, educaţi, devotaţi de
atunci!
Ai participat împreună cu un desant ieşean la Cenaclul de luni, într-o
seară... optzecistă. Ai citit un... catren. De ce doar atât? De ce atâta drum
pentru patru versuri? Cum a fost vizita unor provinciali în bârlogul lupilor?
– Am fost invitaţi
trei ieşeni, Nichita Danilov, Liviu Antonesei şi subscrisul... Consemnez frugal
(ar trebui să umplu pagini, la fiecare întrebare a ta; ar trebui să recurg la
caietele mele de însemnări, pentru relativă reconstituire muzeografică...).
Era anul 1979?
După ce am coborât din
trenul Iaşi-Bucureşti, am luat autobuzul (nu prea erau taxiuri pe vremea aceea,
iar noi destul de sărăntoci, vorbă proletară). Am pornit spre Casa Scânteii
(unde erau grupate reviste, edituri, instituţii culturale). Pe treptele...
staliniste ale clădirii ne-am întâlnit cu... Nicolae Manolescu. Târziu, după
1990 aveam să descopăr, tulburat, că tatăl... Excelenţei Sale şi tatăl meu au
slujit, un timp, în acelaşi Cernăuţi interbelic... . Profesorul de atunci a
părut bucuros să ne întindă mâna, să ne cunoască (ne ştia vag, în varii
proporţii, ne citise, ne cunoştea şi din relatările prietenilor de la Cenaclul de luni). Ne-am
luat rămas bun (mergea la ore, la Universitate, ne-a spus), urmărind să ne revedem
la cenaclu.
A fost linişte, a fost
seară... Nicolae Manolescu nu a ajuns. Venisem, în principal, să mă asculte, să
mă evalueze, să mă radiografieze criticul literar. Îl citeam în mod curent.
Ştiam că bârlădeanul George Ivaşcu (fost student, la Iaşi, al lui... G.
Călinescu!) îl proteja, îl cultiva, îl menaja. Aveam şi eu o aşchie de
bârlădenie, una de ieşenie, una de bucureştenie...
În semn de protest
pentru absenţa.. manolesciană, am citit/ rostit doar un fragment de poem... Ca
şi Nichita Danilov (fără să ne înţelegem). Liviu Antonesei s-a luat în serios
şi a rostit un poem diluvian, articulat, năvalnic...
În final, seara a fost
colocvială. Nici o clipă nu ne-am simţit sfidaţi, provinciali, complexaţi.
Solidaritatea era netrucată. Ne citeam prin presă, ne respectam, ne stimulam,
ne întâlneam, prin ţară, în varii situaţii, esopici, subtili, rafinaţi...
Atât de mare a fost
dorinţa mea de atunci de... manolescianizare, încât acum am ocazia să-l revăd
cel puţin de patru ori pe an (în Consiliile U.S.R.). În plus, îmi este
preşedinte (de breaslă). Mă acceptă în paginile revistei „România literară”
(fondată la Iaşi,
în 1855, de Vasile Alecsandri!)...
Ca poet, ca om, ca om de litere în general, eşti ludic.
Te înjur spunând asta? Ce dimensiune a literaturii este ludicul? Prin asta
te-ai apropiat de postmodernism? Dar, până la urmă ce este postmodernismul
care, cică, se confundă cu generaţia poetică ’80 la noi? Cel puţin aşa susţine
Nicolae Manolescu în a sa Istorie critică...
– Arta este joc,
hârjoneală, tăvăleală, copilărire, inventivitate, dezinvoltură, gratuitate...
Avem o limbă poetică bogată, hrănitoare, suplă!
A fi ludic nu înseamnă
a fi neserios, băşcălios, epidermic... (a se revedea pagini întregi din opera
poetică eminesciană!).
Post (post)modernismul
e un fel de a ne alinia la mode atlantice deja consumate (avem alte ritmuri,
totuşi, prin estul dunărean), un fel de a ne alinta, de a ne afla în treabă
(deseori), prea scorţoşi... Un concept, un instrument (didactic) de lucru, o
convenţie... Pierdem, uneori, prea multă energie teoretizând. Contează, până la
urmă, individualitatea, excepţia, valoarea înaltă!
Şi, apropo de monumentala istorie a lui Manolescu, nu te
afli în lista de 18 poeţi optzecişti a criticului. Eşti frustrat?
– Om sunt, am
frustrările mele! Important este ca literatura noastră să aibă cât mai multe
istorii (alternative), dicţionare, enciclopedii, atlase, exegeze critice. Este
un semn de maturitate... Sunt bucuros, mai scriam, să fiu contemporan cu mari
spirite critice precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Eugen Negrici, Mihai
Zamfir, G. Dimisianu, Mihai Cimpoi, Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Cornel
Ungureanu, Alex. Ştefănescu, Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban
(vecinul meu de scară...)... Dar mă gândesc şi la M. Niţescu, Marin Mincu,
Laurenţiu Ulici, Radu G. Ţeposu, Mircea Scarlat...
Cu cine te simţi solidar în cadrul generaţiei? Cu cine
eşti prieten dintre optzecişti? Cât a însemnat prietenia în legarea generaţiei?
– Am trăit şi trăiesc
în cultul prieteniei. Am învăţat de la tata (avea 63 de ani când a murit). Încerc
să fac bine. Sunt conciliant. Îmi place să comunic. Să argumentez! Să stimulez.
Dar şi să sancţionez impostura, ipocrizia, indolenţa...
Dacă ar fi să numesc,
pe scurt, doar câţiva comilitoni (dincolo de rang, generaţie, preocupări):
profesorul Paul Miron (Freiburg), vrednicul de pomenire Bartolomeu (scriitorul
Valeriu Anania), Constantin Ciopraga, Alexandru Husar, Corneliu Ştefanache,
Ioanid Romanescu, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Mircea Nedelciu,
Aurel Dumitraşcu, Val Condurache, Constantin Liviu Rusu (excepţional muzeograf
literar), Iustin Panţa, Ioan Flora, Emil Iordache...
Am legat şi leg
prietenii dincolo de vârstă, preocupări, statut social. Mă interesează omul
profund, aşezat sau migrator, grav sau ludic...
Dar, când se desparte tânărul poet optzecist de generaţia
sa, cum se desparte bărbatul de mama sa şi de tatăl său? Când devine el
independent? Şi cât?
– După moartea tatălui
am fost singur... Ştiu ce înseamnă singurătatea/ independenţa/ suspendarea. De
mama nu m-am desprins niciodată. Am sentimentul că exist în pântecul ei, în
eternitate divină ocultă... A murit la 79 de ani, aproape... optzecistă şi ea!
Cum ai debutat editorial cu Mona-Monada? Pur şi simplu? Sau mai greu. Poţi povesti pentru
poeţii tineri de azi, care debutează editorial cu două-trei cărţi deodată, dacă
vor.
– În 1979 am obţinut
Marele premiu şi premiul editurii „Junimea” la Festivalul concurs
naţional „Nicolae Labiş” de la
Suceava (au fost premiaţi, în timp, acolo, Matei Vişniec,
Adrian Alui Gheorghe, Ruxandra Cesereanu, Carmelia Leonte, Mihai Gălăţanu,
Horia Gârbea, Mircea A. Diaconu, Daniel Corbu, mulţi scriitori exemplari de
astăzi). Premiile îmi asigurau, legal, apariţia cu volumul de debut (se
chema... „Şobolanul Bosch”). Şobolanul meu literar a tulburat editura,
autorităţile, cenzura. Din juriu făceau parte, între alţii, Laurenţiu Ulici,
George Bălăiţă, Sergiu Adam, Ion Horea, Nicolae Prelipceanu...
A durat circa doi ani
până să apară... „Mona-Monada” (am fost nevoit să fac o concesie de titlu!).
Altele, nu am acceptat... Poetul Cezar Ivănescu, de la „tribuna” revistei
bucureştene „Luceafărul” a trimis spre editura „Junimea” din Iaşi un buzdugan
de vorbe şuierătoare, revoltat de ceea ce mi se întâmplă...
Pe scurt, fentând
editorul (ca la şah, să zicem, că mă pricep!), cartea a apărut. S-a născut
scandal. Redactorul meu de carte trebuia dat afară. Eu, ameninţat la slujbă
(eram muzeograf în reţeaua muzeelor literare ieşene), delaţionat! Mi s-a luat
Premiul Naţional pentru debut „Mihai Eminescu”, după ce juriul nu a acceptat,
la presiuni de partid, şi de stat..., să se reunească şi să-l atribuie altcuiva
(am şi acum diploma anulată, dar oferită tacit de M. R. Iacoban, preşedinte de
asociaţie scriitoricească moldavă în anii ’80). Mulţumesc şi acum juriului de
atunci (Liviu Leonte, Al. Călinescu, Ion Hurjui, N. Turtureanu...)!
Este mult de povestit!
Până la urmă am fost anchetat de Securitate (atunci mi s-a arătat începutul
dosarului meu de urmărire informativă – colonel anchetator Ştefănescu, a
decedat). De altfel am fost „cercetaţi îndeaproape” tot grupul insurgent din
jurul revistei studenţeşti „Dialog”. Tot atunci s-a produs a doua încercare de
racolare (căpitanul Negru, a murit între timp).
Am acceptat să fiu martor la percheziţia din garsoniera vecinului...
Luca Piţu (la rugămintea prietenului, universitarului şi eseistului
buclucaş)... Era anul 1983...
Până la căderea
zidului berlinez am stat cu două săbii damoclesiene deasupra capului: dosarul
tatălui meu şi dosarul meu...
Debutanţilor (şi nu
numai) le sugerez să nu se grăbească să publice orice, oricum, oricând...
Care au fost primii critici care te-au remarcat, te-au
comentat?
– Strict, cronologic,
precum într-o dare de seamă (înainte de debutul în volum şi imediat după),
primele şapte reacţii, ale unor spirite din generaţii diferite, nu numai critici
consacraţi:
■ Mihai Ursachi (în
„Opinia studenţească”, nr. 4/ 1978);
■ Valeriu Gherghel (în
„Dialog”, nr. 75-76/ 1980);
■ Cezar Ivănescu (în
„Luceafărul”, 6 dec. 1980);
■ Nicolae Băciuţ (în
„Echinox”, nr. 1-2-3/ 1981);
■ Laurenţiu Ulici (în
„România literară”, 22 oct. 1981);
■ Eugen Simion (în
„România literară”, 12 nov. 1981);
■ Dan Cristea (în
„Luceafărul”, 12 iunie 1982)...
A urmat o avalanşă de
texte critice, scrise şi/ de poeţi, buni comentatori... Le mulţumesc tuturor,
mai ales celor care au manifestat şi rezerve (argumentate, plauzibile, reale).
După 1989, din România
de Est (Basarabia, Moldova, Bucovina nordică...), scriitori precum Margareta
Curtescu, Nicolae Leahu (Universitatea „Alecu Russo” din Bălţi), Ana Bantoş,
Arcadie Suceveanu sau Vlad Zbârciog (din Chişinău), Vasile Tărâţeanu
(Cernăuţi)...
Eşti patetic (jignit!), ironic, dar şi melancolic (nu le
mai pun ghilimele!) – zice Gheorghe Grigurcu. Mai poţi fi postmodern în aceste
condiţii?
– Post (post)
modernismul a devenit deja loc comun. Bun în toate situaţiile! Sunt pentru
declişeizare fertilă...
Cezar Ivănescu ne...
flituia de câte ori avea ocazia să nimerească într-o arenă... postmodernistă.
Şi ştia box, nu glumă!
Dragă Lucian, când scrii la anul 2013 poeme, cu metaforă,
fără metaforă, postmoderniste, moderniste sau tradiţionaliste, mai scrii cu
toată responsabilitatea de optzecist, sau pur şi simplu ca poet din toate
timpurile?
– Scriu fără comandă,
când sunt fulgerat din cerurile (străfundurile) eului... Mă gândesc deseori la
multe nume valoroase care nu sunt luate (suficient) în seamă. La oştenii tăcuţi
ai literaturii, poeziei noastre. Eu am fost, sunt un privilegiat. Este nedreaptă
deseori contemporaneitatea cu mulţi dintre cosângeni...
Scriu cu gândul la însemnările
pe nisip ale lui Iisus, odinioară şi pentru totdeauna. Citesc mult, scriu când
îmi dictează îngerul, public rar (exigent cu mine însumi, sper...).
Fii vizionar şi spune-mi că poezia română viitor de aur
are.
– Nu ştiu cât de
vizionar aş putea fi... Cred în Regina Spiritului, Poezia! Meditaţia!
Reflecţia! Ele ne oferă iluzia Divinităţii. Dum
spiro, spero! (Cât timp respir, sper!)...
„Nu râde,
citeşte-nainte!...”
2 comentarii:
Acest interviu, necesar de altfel, pentru istoriografia literară a timpului acesta, e ca un tărâm de îngheţ peste acel glas mişcător al durerii neamului nostru poetic. Nu ai ce comenta, ci doar reţine câte ceva, dacă nu se poate chiar totul. E ca trasul pe roată a lui Horia când a vrut să rostească un poem pentru Patria sa. Un poem care ne face pielea ca de găină, când îi ascultăm, acum, pe aleşii graiului, cum e şi acest Lucian Vasiliu. de ce-am râde? Citim şi ne cutremurăm uneori, alteori ne încălzim ca la o flacără, când inima poetului se rosteşte... Vă felicit d-le Doman, pentru acest interviu.
Felicitările i se cuvin lui Lucian. Eu am fost doar un simplu punător de întrebări...
Trimiteți un comentariu