După treizeci de ani sau Dragoste în vreme de ciumă a tranziţiei româneşti

Personajele lui Radu Aldulescu sunt puse într-o maşinărie infernală care, printr-o mişcare centrifugă, le aruncă tot mai mult spre periferie, din centrul Bucureştilor spre cartierele mărginaşe, iar de aici spre orăşele şi sate de prin ţară, un blestem parcă le tot aruncă spre margini, ele, bietele, sperând mereu că, odată cu deplasarea asta, se va întoarce şi norocul în favoarea lor. Dar, norocul – ştiind de la Caragiale că el e prea puţin şi oameni prea mulţi! - le ocoleşte mereu, lăsându-le pradă dramatismului şi chiar tragicului existenţial. Este valabil acest lucru în toate cărţile lui Aldulescu, el fiind, în definitiv, un prozator realist. Nu face excepţie nici cel de-al optulea roman al autorului: Cronicile genocidului (Cartea Românească, 2012). Ba, aici aspectul acesta e chiar mai accentuat, personajele „rupându-se mereu de trecut, încurcându-se tot ca să se descurce”.

Acţiunea continuă pe cea din romanul Îngerul încălecat (încă o dată spun: cel mai bun roman al lui Aldulescu, după părerea mea), adică după treizeci de ani. Între timp, comuna Frăsineni a anilor ’70 ai secolului trecut a devenit oraşul agro-industrial Frăsineni în anii 2000, plasat cumva împotriva firii, adică a geografiei, cam între Piteşti, Câmpulung Muscel şi Râmnicu Vâlcea, locuitorii lui făcând naveta la muncă în aceste oraşe. Robert Stan (alias Robert Satan alias Robert Diavolul), „îngerul încălecat” din romanul cu acelaşi titlu, trăise o poveste de dragoste imorală cu două surori rudărese, Doiniţa şi Lenţica, omorâse pe un ins îmbogăţit peste poate în „epoca de aur” din escrocherii mărunte şi fugise din sat pentru a-şi pierde urma în vacarmul Capitalei. Pe aici se încheia legătura lui Robert cu Frăsineni.

Acţiunea Cronicilor… începe cu revenirea, după treizeci de ani, a lui Robert în oraşul (de acum) Frăsineni, urmat de concubina sa mult mai tânără Andreea-Andreiuţa şi de fiul lor preşcolar, după vinderea apartamentului din Bucureşti, pentru a cumpăra unul mai ieftin în oraşul fost industrial, orăşel acum zăcând în amorţeală. Robert nu mai e bradul de bărbat din Îngerul…, priapicul amant al celor două surori atavice, ci un om la şaizeci de ani cu o figură de „înger decrepit”, „înalt, slab, cocârjat, curbat ca un ac de undiţă, supt la faţă şi cenuşiu, cu privire surpată într-un albastru cenuşiu şi plete cenuşii, câlţoase şi înfoiate”. Aici, cum spuneam, norocul e iluzoriu. Robert trăieşte la limita subzistenţei şi rezistenţei fizice din expediente, din munci cu ziua la construcţii, pe bani puţini, dar pe multă umilinţă, ajungând să aibă nostalgia anilor ’80-’90 din Bucureşti când făcea pe groparul la cimitire pentru bani mai mulţi. Dar, nu doar sărăcia reprezintă drama lui Robert, cât mai ales căsnicia lui şchioapă, cu o femeie care e leneşă, proastă, rea, dependentă de câteva telenovele, curvă, scandalagioaică şi având mai multe tentative de suicid, reale (din alienare) sau doar menite să-l şantajeze, din gelozie, pe soţior. Cele două, sărăcia şi concubina, îl aduc la disperare pe Robert care-şi caută un serviciu la Piteşti, o ocupaţie cât de cât lucrativă, această căutare zadarnică aducându-l la starea de trăitor din ghenele de gunoi. De aici îl scoate, îl extrage nesperat directoarea unei şcoli din Piteşti, nimeni alta decât una din cele cinci fete din flori ale Lenţicăi, fete din flori cu nume, desigur, de flori, aceasta fiind Brânduşa. Brânduşa este o „ciorică” frumoasă foc, nimfomană cât cuprinde, care se îndrăgosteşte de Robert, adică de bătrânul amant al mamei sale din satul de rudari Frăsineni al anilor ’70. Îl angajează gardian la liceu şi cei doi trăiesc o fierbinte, imorală şi sordidă poveste de iubire, o iubire dintre un priapic bătrân şi o mult prea tânără nimfomană, o iubire consumată în cămăruţa lui din şcoală, dar şi prin pensiuni şi hoteluri din zonă şi de prin toată ţara, pe unde hălăduiau cu BMW-ul Brânduşei. Profesoara era soţia patronului/directorului ziarului Foaia argeşeană pentru minte şi cuget, jurnalist cu care avea şi doi copii frumoşi şi cuminţi. Cei doi soţi aveau o căsătorie de convenienţă, fiecare fiind liber să facă ce vrea, să trăiască cu cine vrea, patronul de presă de scandal punându-i la dispoziţie consoartei bani câţi dorea. Acesta este cadrul în care se consumă povestea de dragoste imposibilă dintre Robert şi Brânduşa, poveste de dragoste dintr-o tranziţie fără sfârşit; aş zice, parafrazând pe Marquez, că este vorba de dragoste în vreme de ciuma tranziţiei româneşti. Dar Laurian Susanu, soţul Brânduşei, se dovedeşte în finalul romanului, final aparent de policier, altfel psihologic, analitic, comportamental, se dovedeşte Susanu, ziceam, nu tocmai dezinteresat de viaţa în destrăbălare continuă a soţiei sale. Aşa că plăteşte nişte killeri profesionişti s-o ucidă şi să îndrepte probele spre nefericitul Robert care probabil va plăti cu vârf şi îndesat pentru un asasinat pe care nu l-a făcut, dar care, prin legea compensaţiei, va ispăşi pentru păcate de tinereţe din Îngerul încălecat, păcate de care se pocăise bietul de el în debutul acestui roman: „Păcatele tinereţilor cele grele ca pământul scos din gropi: m-am trufit, am ispitit şi am minţit, am furat şi am preacurvit şi am ucis, miluieşte-mă, Doamne, după mare mila Ta…”

Nu ştiu dacă a povesti un roman într-o cronică, fie şi pe scurt, este firesc. Am făcut-o în primul rând pentru că toate romanele lui Radu Aldulescu au fir epic, pot fi deci povestite, şi mi-am permis acest lucru abia la cel de-al optulea roman al său citit. Apoi, povestea este şi uşor senzaţională. Este adevărat însă că stilul romancierului, acuzat pe nedrept că ar fi bolovănos, este unul de mare măiestrie, îmbinând stilul direct cu cel indirect liber, balansând pe val narativ monologul interior cu dialogul direct sau implicit, trecând pe nesimţite de la realitate la reverie, de la obiectivismul prozatorului detaşat şi atotvăzător la subiectivismul naratorului implicat. În plus, ştie să alterneze – într-un echilibru remarcabil – momentele de tensiune cu cele de echilibru ale acţiunii.

Titlul romanului împrumută titlul rubricii de editoriale Cronicile genocidului a lui Laurian Susanu din Foaia argeşeană pentru minte şi cuget. Reproducerea unor astfel de editoriale demagogic-populiste sau doar referirea la ele dau dimensiunea socială a romanului, trimiţând direct sau aluziv la realităţile României lui Iliescu, Constantinescu, Băsescu la nivel macro, dar şi la realităţile micro ale Frăsinenilor, al căror primar Vasile Robu îşi face un titlu de glorie din împuşcarea pe străzi a câinilor comunitari, având model declarat pe primarul general al Capitalei, primar pe numele său Traian Băsescu.

Ca-n toate romanele lui cu marginalizaţi ai sorţii, şi-n Cronici…, Radu Aldulescu este un maestru al sordidului vieţii marginalizaţilor sorţii, al descrierii ironic-diminutivate a atmosferei celei mai pestilenţiale şi mai promiscue: „Te iubim, tăticuţule. Uite Diavolul întors în sânul familiei, dedulcindu-se iarăşi: ciolanele lui slăbănoage şi bătrâne tânjesc după odihnă şi căldură, iar ea găseşte o plăcere sporită bălăcindu-se ca într-un noroi călduţ în carnea lui de mort, în surâsul lui de fum şi-n buzele lui putrede. Plăcerea se învârtoşa, creştea hrănindu-se  din ea însăşi, amânând scadenţa unei vinovăţii abia bănuite, ca şi un program de desene animate prelungit, după care ţi se anulează abonamentul la antenă, fiindcă nu l-ai plătit…”

Povesteam mai sus acţiunea romanului lui Aldulescu? Mă scuzam? Mă acuzam? Ei bine, şi aveam şi de ce. Nu povestea este neapărat importantă aici, cât mai curând complexitatea personajelor, şi sunt multe, eu insistând doar pe complexitatea lui Robert Stan alias Robert Diavolul cel blestemat care, în preludiul de la un hotel din Câmpulung Muscel, meditează grav pocăindu-se: „E iarăşi primăvară, înecată în ploi interminabile şi noi umblăm năuci prin potop şi ce dragă mi-a fost viaţa, răul din inimă unde locuieşte vrăjmaşul, putreziciunea putreziciunii putreziciunilor, blestemul cu foc şi vărsare de sânge, floricica mea, şi-uite pier cum piere ceaţa… Asta parc-ar suna mai acceptabil, să pieri, să dispari precum ceaţa, fără să laşi în urmă un hoit care emană duhori de amintiri, regrete, potop de lacrimi şi patimi, dorinţă de pocăinţă, am ispitit am ispitit am ispitit, am minţit, am minţit, am ucis…” Robert, ca şi alte personaje de-ale lui Aldulescu, păcătuieşte nu pentru că ar fi un monstru, ci dintr-un blestem căruia  îi este ostatic. Aici cred că este, de pildă, deosebirea dintre „ferocitatea” personajelor lui Dostoievski şi cea a personajelor lui Aldulescu. Dacă la marele rus, personajele deveneau monstruoase cu program, pentru a întruchipa o idee (v. noul Iisus – Raskolnikov, apoi Kirilov, Stavroghin  şi ceilalţi „demoni”), la Aldulescu personajele păcătuiesc monstruos dintr-un dat genetic, dintr-un blestem mulat pe realităţi politico-sociale de tot vitrege.

Deşi romanul este datat 2006-2012, deci şase ani!, şi localizat în tot şase puncte geografice: Neptun, Mioveni, Bucureşti, Tescani, Paris, Casa Monteoru, romanul are story, fir epic, cursivitate. Aici trebuie să remarcăm încă o dată ştiinţa de mare romancier a lui Radu Aldulescu de a construi o structură epică viabilă.

Mai trebuie spus, lucru altfel lipsit de cine ştie ce importanţă, că aceste Cronici ale genocidului pot fi citite şi într-o anumită cheie, mai ales de cititorii din zona judeţului Argeş, redactorul-şef de ziar local Laurian Susanu fiind o sinteză străvezie între doi redactori-şefi reali, continuând şi la 2012 a manipula opinia publică din zonă în realitatea zilelor noastre ca şi în romanul lui Aldulescu. După cum în primarul Vasile Robu al Frăsinenilor recunoaştem pe răposatul primar Vasile Costescu, iar în Elvis de la Frăsineni pe Elvis de la Mioveni. După cum în „ciorica” Brânduşa Susanu recunoaştem pe… Dar tocmai am zis mai sus că lectura în cheie a romanului nu are cine ştie ce importanţă.

Radu Aldulescu, cel mai important romancier apărut după 1989 (am mai zis-o? ce contează? întăresc încă o dată!), este artizanul prozei sociale tragice actuale, dar şi viitoare. Indiferent dacă peste o sută de ani, România va trăi într-un paradis social sau – dimpotrivă – într-o mizerie şi mai adâncă decât cea actuală, prevăd că romanele lui Radu Aldulescu se vor bucura de acelaşi interes, acelaşi interes de atunci, care poate va fi mai sporit decât cel de azi. Pe cât de sordidă şi deconcertantă este lumea romanelor lui Aldulescu, pe atât de savuroasă este scriitura.

(publicat în "Argeş" nr.12/2012).