Ion Nete, prozator ardelean
destul de discret, scrie un roman cu totul original (iată că încă se poate!): Ninge cu suflete de morţi (Editura Harghita, Miercurea Ciuc, 2011). Din
capul locului trebuie să spunem că este vorba de un roman plasat subtil la
graniţa (altfel aproape inexistentă) a oniricului cu fantasticul de sorginte
românească, venind cumva dinspre Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu; zic cumva,
pentru că Nete rămâne un original. Am simţit însă nevoia de a-l afilia cuiva.
De la Eliade a
luat apartenenţa la nişte mituri şi la o simbolistică autohtonă care să ne dea
o identitate. Făcând o paranteză, aş zice că de la o asemenea carte am putea
accede spre literatura măcar europeană, dacă nu universală. Cu o condiţie, ca
această lume a lui Nete să fie devoalată suplu, coerent, în fond, simplu, cam
cum îşi scrie cărţile cu miturile balcanice, albaneze, Ismail Kadare şi cu care
a cucerit Parisul, poate şi pe juraţii de la Premiul Nobel unde este
nominalizat abonat de vreun deceniu şi mai bine. Dar, Ion Nete alege soluţia
românească, a textului încărcat şi adesea împodobit, plus presărat cu arhaisme
şi regionalisme intraductibile de genul: honţălie, joană, năstavnic, giumânări,
răstav, furzărac, hududoi etc. Ei, dar exagerez eu acum cu ipoteticele
aşteptări, prozatorul din Miercurea Ciuc scrie pentru noi deocamdată, nu pentru
Europa cea globalizată.
Dar, să exemplificăm cu un
citat care-l defineşte perfect pe Nete: „Cu cât grăbeşte mai mult pasul, cu
atât simte cum i se aşterne pe obraji vălul de aer înăbuşitor. Are impresia că a băgat capul într-un sac umplut cu
întuneric scămos (iată un soi de
lirism altfel deloc supărător, n. şi subl. DAD), care, în mod ciudat, i se
agaţă dar nu îi intră în ochi. Cerul atârnă aproape de pământ, ca la
începuturile lumii. Poate să vadă şi picurii de rouă, atârnând, gata să cadă (detaliu
demn de un prozator adevărat; n.DAD). Un timp, abia îndrăzni să facă doar câte
o jumătate de pas înainte. Se temea de întunericul, unduind continuu, ca apele
prinse în chingile zăgazurilor prea strâmte, care se puteau rupe oricând. Apoi,
gândul cu Chisamera i-a revenit şi a grăbit paşii. A tot mers, aşa, cu poftă,
până ce vede că Chisamera, în loc să se apropie, părea că se tot îndepărtează…”
Personajul grăbit (hm! spre nu se ştie unde) este copilul Mirodonie,
hipersensibil, iar Chisamera este spaţiul de neatins, un tărâm visat de
personaj, o movilă stăpânită de un nuc rămuros şi poate secular, un „pinten de
pământ ce părea ţinut în picioare de un nuc şi, puţin mai la vale, un codru de
pădure numai de jugaştri”. În satul lui Mirodonie au loc nişte sărbători cu
tradiţie imemorială, acţiunea este atemporală, dar visul copilului este
necontenit acela de a ajunge la
Chisamera, care pare fi aici, la doi paşi, dar în definitiv
la care nu se ajunge în veci pentru că, în definitiv, cum scrie pe coperta a
IV-a, A. I. Brumaru: „Chisamera e un spaţiu metafizic.” Ba, scriitorul şi
criticul braşovean pune spaţiul acesta în rândul celor imaginar-magice din
literatura universală, în rând aşadar cu faimoasa Yoknapatawpha lui Faulkner,
cu Macondo al lui Marquez, Isarlâkul lui Ion Barbu, Vladia lui Eugen Uricaru…
În principiu, A. I. Brumaru are dreptate. Doar că această Chisamera (ce
rezonanţă aparte are, ca şi numele personajului!) este visată, imaginată,
jinduită, dar inexpugnabilă. Ea este înconjurată, închisă ca o cetate de o
ceaţă mătăsoasă, „prinzând apoi o strălucire orbitoare prin care privirea lui
Mirodonie nu mai avea cum străbate”.
Mirodonie este un fel de
Ulise, rătăcind sau amânând la infinit drumul spre Chisamera, locul unde-i
promisese un oarecare Cilică să-l ducă, dar acesta şi-a dat obştescul sfârşit,
înainte de a-i fi călăuză. De aceea, Mirodonie rămâne să se zbată într-o lume
tenebroasă, alienantă, atemporală, una a închipuirilor felurite, a vedeniilor,
o lume ca „o noapte adâncă, prin care, nestingherit, să meargă întruna. O
noapte asemenea unui sat pustiu…” În descrierea vedeniilor, Ion Nete găseşte şi
câte un mit uimitor, precum acesta: „Chipurile oamenilor, câte-or fi fost până
acum, nu pier odată cu moartea celor care le poartă în viaţă. După ce omul
moare, figura lui se lipeşte de faţa copilului care l-a văzut ultima oară. Şi
stă aşa, pitit sub pielea lui, până îşi răzbună toate necazurile pe care i
le-au adus alţii…” Sau, descrierea unui obicei ancestral cu focul uriaş de
buruieni aprins de ziua morţilor, preconizând ziua întoarcerii lor pe pământ,
imaginând „cum se lasă morţii din cer, de parcă ar ninge cu fluturi albi,
fâlfâind întruna din aripi…”
Stilul romanului este unul luxuriant, textul dens, descrierile la limita
dintre real şi vis fiind de-o pregnantă plasticitate, precum cercul fetelor
goale din pădurea în care rătăceşte eroul, un fel de joc al ielelor: „Trupurile
goale tremură ca un miez arămiu, în timp ce se răstoarnă pe valul de pânză.
Odată cu grămădirea fetelor, ritmul bătăilor din palme învie şi se accelerează
năucitor. Până şi pădurea se clatină, cu poiana din mijlocul ei cu tot. Fetele,
cu trupurile în zvâcnete scurte, sar în picioare ca să se strângă în cercul pe
care îl fac şi-l desfac, până acoperă mijlocul poienii. Sânii le tremură,
scuturaţi de friguri. Fetele îşi apropie mâinile, acoperindu-şi piepturile
pentru o clipă, după care şi le îndepărtează, ca arse.”
Ninge cu suflete de morţi este un roman oniric şi
al realismului magic deopotrivă, Ion Nete găsind mereu tonul nuanţat, aproape
de neperceput, de trecere de la vis la realitate şi înapoi, de la realitatea
aievea la vedenii, de la întâmplările cotidiene dintr-un sat atemporal la
riturile magice ale unei lumi cu identitate străveche.
4 comentarii:
Am citit cu placere!
Multumesc eu in numele romancierului, ca nu textul acesta place, nu-i asa, ci romanul!
In cazul de fata, postarea este cea care imi place. Romanul nu l-am citit. Oricum, felicitari!( romancierului, dar si celui care a facut recenzia)
Altfel spus, citesc cu placere BLOGUL!
Cred ca s-ar potrivi mai bine titlul :" Delirul la Romani ;
fantastica patologie de sorginte romaneasca ".
Despre romanul : " Ionel, Vasile, Bula si Baiatul cel frumos la lectia de romana" am putea face in Romania o asociere cu Voiculescu si Eliade ? :
"Lecția de limbă română. Profesorul întreabă.
- Ionel ce este deznadejdea?
- Deznadejdea e atunci cînd mergi seara pe drum, în fața ta merge o fată frumoasă, iar cînd să te apropii de ea, apare un autobuz și ea pleacă.
- Bine, bravo Ionele.
- Vasile ce este deznadejdea?
- Deznadejdea e atunci cînd mergi seara pe drum, în fața ta merge un băiat frumos, iar cînd să te apropii de el, apare un autobuz și el pleacă.
- Hmmm...
- Bulă ce este deznadejdea?
- Deznadejdea e atunci cînd mergi seara pe drum, în urma ta merge Vasile, iar la orizont nu se vede nici un autobuz"
Trimiteți un comentariu