luni, 22 octombrie 2012

Un Ulise inocent pe nume Mirodonie



          Ion Nete, prozator ardelean destul de discret, scrie un roman cu totul original (iată că încă se poate!): Ninge cu suflete de morţi (Editura Harghita, Miercurea Ciuc, 2011). Din capul locului trebuie să spunem că este vorba de un roman plasat subtil la graniţa (altfel aproape inexistentă) a oniricului cu fantasticul de sorginte românească, venind cumva dinspre Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu; zic cumva, pentru că Nete rămâne un original. Am simţit însă nevoia de a-l afilia cuiva. De la Eliade a luat apartenenţa la nişte mituri şi la o simbolistică autohtonă care să ne dea o identitate. Făcând o paranteză, aş zice că de la o asemenea carte am putea accede spre literatura măcar europeană, dacă nu universală. Cu o condiţie, ca această lume a lui Nete să fie devoalată suplu, coerent, în fond, simplu, cam cum îşi scrie cărţile cu miturile balcanice, albaneze, Ismail Kadare şi cu care a cucerit Parisul, poate şi pe juraţii de la Premiul Nobel unde este nominalizat abonat de vreun deceniu şi mai bine. Dar, Ion Nete alege soluţia românească, a textului încărcat şi adesea împodobit, plus presărat cu arhaisme şi regionalisme intraductibile de genul: honţălie, joană, năstavnic, giumânări, răstav, furzărac, hududoi etc. Ei, dar exagerez eu acum cu ipoteticele aşteptări, prozatorul din Miercurea Ciuc scrie pentru noi deocamdată, nu pentru Europa cea globalizată.

         Dar, să exemplificăm cu un citat care-l defineşte perfect pe Nete: „Cu cât grăbeşte mai mult pasul, cu atât simte cum i se aşterne pe obraji vălul de aer înăbuşitor. Are impresia că a băgat capul într-un sac umplut cu întuneric scămos (iată un soi de lirism altfel deloc supărător, n. şi subl. DAD), care, în mod ciudat, i se agaţă dar nu îi intră în ochi. Cerul atârnă aproape de pământ, ca la începuturile lumii. Poate să vadă şi picurii de rouă, atârnând, gata să cadă (detaliu demn de un prozator adevărat; n.DAD). Un timp, abia îndrăzni să facă doar câte o jumătate de pas înainte. Se temea de întunericul, unduind continuu, ca apele prinse în chingile zăgazurilor prea strâmte, care se puteau rupe oricând. Apoi, gândul cu Chisamera i-a revenit şi a grăbit paşii. A tot mers, aşa, cu poftă, până ce vede că Chisamera, în loc să se apropie, părea că se tot îndepărtează…” Personajul grăbit (hm! spre nu se ştie unde) este copilul Mirodonie, hipersensibil, iar Chisamera este spaţiul de neatins, un tărâm visat de personaj, o movilă stăpânită de un nuc rămuros şi poate secular, un „pinten de pământ ce părea ţinut în picioare de un nuc şi, puţin mai la vale, un codru de pădure numai de jugaştri”. În satul lui Mirodonie au loc nişte sărbători cu tradiţie imemorială, acţiunea este atemporală, dar visul copilului este necontenit acela de a ajunge la Chisamera, care pare fi aici, la doi paşi, dar în definitiv la care nu se ajunge în veci pentru că, în definitiv, cum scrie pe coperta a IV-a, A. I. Brumaru: „Chisamera e un spaţiu metafizic.” Ba, scriitorul şi criticul braşovean pune spaţiul acesta în rândul celor imaginar-magice din literatura universală, în rând aşadar cu faimoasa Yoknapatawpha lui Faulkner, cu Macondo al lui Marquez, Isarlâkul lui Ion Barbu, Vladia lui Eugen Uricaru… În principiu, A. I. Brumaru are dreptate. Doar că această Chisamera (ce rezonanţă aparte are, ca şi numele personajului!) este visată, imaginată, jinduită, dar inexpugnabilă. Ea este înconjurată, închisă ca o cetate de o ceaţă mătăsoasă, „prinzând apoi o strălucire orbitoare prin care privirea lui Mirodonie nu mai avea cum străbate”.

         Mirodonie este un fel de Ulise, rătăcind sau amânând la infinit drumul spre Chisamera, locul unde-i promisese un oarecare Cilică să-l ducă, dar acesta şi-a dat obştescul sfârşit, înainte de a-i fi călăuză. De aceea, Mirodonie rămâne să se zbată într-o lume tenebroasă, alienantă, atemporală, una a închipuirilor felurite, a vedeniilor, o lume ca „o noapte adâncă, prin care, nestingherit, să meargă întruna. O noapte asemenea unui sat pustiu…” În descrierea vedeniilor, Ion Nete găseşte şi câte un mit uimitor, precum acesta: „Chipurile oamenilor, câte-or fi fost până acum, nu pier odată cu moartea celor care le poartă în viaţă. După ce omul moare, figura lui se lipeşte de faţa copilului care l-a văzut ultima oară. Şi stă aşa, pitit sub pielea lui, până îşi răzbună toate necazurile pe care i le-au adus alţii…” Sau, descrierea unui obicei ancestral cu focul uriaş de buruieni aprins de ziua morţilor, preconizând ziua întoarcerii lor pe pământ, imaginând „cum se lasă morţii din cer, de parcă ar ninge cu fluturi albi, fâlfâind întruna din aripi…”
Stilul romanului este unul luxuriant, textul dens, descrierile la limita dintre real şi vis fiind de-o pregnantă plasticitate, precum cercul fetelor goale din pădurea în care rătăceşte eroul, un fel de joc al ielelor: „Trupurile goale tremură ca un miez arămiu, în timp ce se răstoarnă pe valul de pânză. Odată cu grămădirea fetelor, ritmul bătăilor din palme învie şi se accelerează năucitor. Până şi pădurea se clatină, cu poiana din mijlocul ei cu tot. Fetele, cu trupurile în zvâcnete scurte, sar în picioare ca să se strângă în cercul pe care îl fac şi-l desfac, până acoperă mijlocul poienii. Sânii le tremură, scuturaţi de friguri. Fetele îşi apropie mâinile, acoperindu-şi piepturile pentru o clipă, după care şi le îndepărtează, ca arse.”

         Ninge cu suflete de morţi este un roman oniric şi al realismului magic deopotrivă, Ion Nete găsind mereu tonul nuanţat, aproape de neperceput, de trecere de la vis la realitate şi înapoi, de la realitatea aievea la vedenii, de la întâmplările cotidiene dintr-un sat atemporal la riturile magice ale unei lumi cu identitate străveche.

4 comentarii:

Fleur spunea...

Am citit cu placere!

Augustin spunea...

Multumesc eu in numele romancierului, ca nu textul acesta place, nu-i asa, ci romanul!

Fleur spunea...

In cazul de fata, postarea este cea care imi place. Romanul nu l-am citit. Oricum, felicitari!( romancierului, dar si celui care a facut recenzia)

Altfel spus, citesc cu placere BLOGUL!

Popa spunea...


Cred ca s-ar potrivi mai bine titlul :" Delirul la Romani ;
fantastica patologie de sorginte romaneasca ".

Despre romanul : " Ionel, Vasile, Bula si Baiatul cel frumos la lectia de romana" am putea face in Romania o asociere cu Voiculescu si Eliade ? :

"Lecția de limbă română. Profesorul întreabă.
- Ionel ce este deznadejdea?
- Deznadejdea e atunci cînd mergi seara pe drum, în fața ta merge o fată frumoasă, iar cînd să te apropii de ea, apare un autobuz și ea pleacă.
- Bine, bravo Ionele.
- Vasile ce este deznadejdea?
- Deznadejdea e atunci cînd mergi seara pe drum, în fața ta merge un băiat frumos, iar cînd să te apropii de el, apare un autobuz și el pleacă.
- Hmmm...
- Bulă ce este deznadejdea?
- Deznadejdea e atunci cînd mergi seara pe drum, în urma ta merge Vasile, iar la orizont nu se vede nici un autobuz"