Caricatura
caricaturii
asemănarea cu personaje reale
este
atât de întâmplătoare, încât ne buşeşte şi râsul
în vreme de plâns şi de
criză..
O femeie e
întinsă pe targă. Puţini ştiu cum a ajuns femeia într-o stare atât de dramatică
căzând din picioare. Doar gura lumii, slobodă, mai scapă câte ceva. Unii spun
că nesfârşite certuri şi interese de familie, că lăcomia unora şi nepăsarea
altora au adus-o în pragul disperării. Alţii zic că nu, instituţii şi destule
instanţe, in loc să-i sară în ajutor la nevoie, au nedreptăţit-o cerând un preţ
prea mare, de nesuportat, pe generozitatea bine calculată.. Cei mai mulţi sunt
de părere că mijloace materiale din ce
în ce mai precare, cărora nu le-a aflat rezolvarea la timp, i-au măcinat nervii
şi i-au vlăguit trupul. Cert este că femeia e la capătul puterilor. Cum stă
aşa, întinsă pe targă, pare mai mult moartă decât vie. De fapt, chiar aşa şi
este: în moarte clinică! Pe bandajul din
jurul frunţii sunt doar două iniţiale: U.E., singurul detaliu, vag şi el, al
identităţii. Totuşi, salvatori întârziaţi se grăbesc să ajungă la căpătâiul
femeii, în speranţa că se mai poate face ceva pentru ea. Din discuţii se
înţelege că e al nu ştiu câtelea ajutor. Ajutor pe muchie de cuţit. Ajutor,
zice-se, de urgenţă dar, din gesturi şi mimică rezultă că nici ei nu mai cred
în minuni. Aşa se face că deasupra
sternului costeliv şi a gurii schimonosite a pacientei, un zdrahon de femeie,
alta mai „cuconiţă”, cu zulufi coafaţi, încearcă resuscitarea. Sunt doamna
Merzel şi doamna Rolling, două celebrităţi ale Spitalului de Urgenţă, însoţite
de câţiva domni, brancardieri după unii, după informaţiile altora, cioclii.
Stau lângă targă solemni şi pătrunşi de unicitatea şi tragismul momentului.
Sunt total ineficienţi, neajutoraţi căci doamnele fac şi desfac totul ori doar
aşa pare în caricatură. Apoi, refugiat la picioarele femeii în agonie, unul
mic, cu chelie sclipitoare, cu un ochi zbanghiu care dă să iasă din cadru, o
gâdi9lă în tălpi de zor, insistent. De o parte şi de alta a locului
intervenţiei, o mulţime curioasă şi pestriţă, cu ochii mari, ca ieşiţi din
orbite, concentraţi la maxim asupra scenei şi procedurilor de resuscitare,
aşteaptă rezultatul.
În agitaţia iscată,
printre sirene, claxoane, brancardieri, oameni de ordine, vociferări,
îndemnuri, păreri, au loc următoarele dialoguri:
_ Eu, una, nu mai
înţeleg nimic, dar nimic ! se aude vocea cuconiţei cu zulufi şi taior orange,
şifonat şi cu pete pe el de la rujul vineţiu al paciente. A avut totul, totul !
A vrut la stat de drept, l-a avut! A vrut justiţie liberă, dreaptă, a avut cât
cuprinde, nu altceva! Prosperitate, huzur, din belşug, ani şi ani deasemenea!
N-a deranjat-o nimeni, nu s-a băgat nimeni în sufletul ei şi uite-o acum, biata
de ea, zace întinsă pe targă!
_ Scheise! Linişte!
Linişte! zice zdrahoana cu bretonul căzut în ochi de atâta efort. Ştiu ce-i
trebuie! Transfuzii! Transfuzii masive, asta e! Şi repede! Aduceţi sânge, sânge
proaspăt şi mult! Schnell! Schnell!
Se aduc
flacoanele cu sânge. Mult, după cum a sunat ordinul. Se fac transfuziile. Se
aşteaptă efectul. Femeia, tot rigidă, fără reacţie, fără suflare. Doamna Merzel
pare descumpănită o clipă, apoi faţa i se destinde, luminată de o revelaţie
uimitoare:
_ Staţi! Am găsit
soluţia! Asta e! Deschideţi băncile, seifurile şi aduceţi degrabă celulele
stem! Da, aţi auzit bine , ce vă uitaţi miraţi? Celulele stem,alea recoltate la
naşterea femeii de profesorii Monnet, Schuman, Spinelli şi Adenauer dacă mai
ţin bine minte! Nu mai staţi! Repede, aduceţi celulele stem! Injectaţi celulele
stem salvatoare!
Se deschid
băncile seifurile, conform ordinului. Se aduc recipienţii. Se injectează
celulele stem care ar fi adus la viaţă şi un elefant. Se aşteaptă un timp.
Degeaba! Efectul e zero. Femeia, nimic! Zace pe targă la fel de inertă. Se lasă o linişte grea apăsătoare. Ei, şi în
liniştea asta, materială aproape încât ai fi putut să o pipăi ori s-o tai cu
cuţitul, se stârneşte o rumoare iar la capătul ei se aude:
_ Daţi-i, doamnă
Merzel, cu săruri pe la nas! Ajută! strigă unul din curioşii asistenţei.
_ Da! Da! Cu
săruri marine, greceşti! Sigur, ajută! îl susţine mulţimea. Dar doamna Merzel,
deja, parcă a luat foc. Nu se ştie precis ce a deranjat-o atâta. Poate chestia
cu sărurile? Poate doar auzirea cuvântului „greceşti”? Sare ca arsă de pe
sternul şi grumazul femeii. E in pragul exploziei şi chiar explodează cu vorbe:
_ Scheise!
Scheise! Scheise! strigă ea din rărunchi. Linişte, am zis! De holbat sunteţi
buni, numai de muncă, nu! La muncă! Aveau dreptate cei din vechime când
spuneau: „Arbeit Macht Frei!” Numai munca o să vă elibereze de lene,
pârliţilor! Schnell, la muncă cu voi!
Mulţimea se
destramă în lungi batalioane de muncă, mai forţată, mai de voie, mai de nevoie.
Se îndreaptă cu toţii către fabrici şi uzine. Muncesc pe rupte zi de zi,
săptămână de săptămână, lună de lună. În zadar! Femeia are acum ochii sticloşi
şi o privire care se uită în gol, intr-un punct fix.
_ Dacă nici munca
nu v-a eliberat şi n-a salvat nici pe biata femeie, înseamnă că sunteţi soi rău
de tot! se dă bătută doamna Merzel dar amână să declare decesul.
Între timp,
piticul de la tălpile reci ale femeii, îşi ridică chelia sclipitoare, îşi
recuperează din zbor ochiul zbanghiu, gata-gata să iasă din cadrul caricaturii.
Zice cu emfază sfioasă(sic!) :
_ Nu vă supăraţi,
doamnă Merzel, dar femeia, ce mai, se vede de la o poştă, e moartă.. Moartă de-
abinelea! Doar ştim cu toţii că în tălpi se regăsesc, prelungite prin nervi,
toate organele corpului, nu? Uitaţi, am tot gâdilat-o şi-am gâdilat-o de am
făcut băşici în buricele degetelor şi
nimic! Şi dacă nici eu nu mă pricep să gâdil „organele”, atunci cine? Cu
respect, doamnă Merzel, eu aş avea o propunere. E clar că femeia e moartă. Avem
bărbaţi vânjoşi, virili, unu şi unu la noi în Roimania. Eu zic să facem alta şi
gata! O creştem de mică împreună, dumneavoastră o să-i fiţi naşă, o botezăm şi
îi spunem SUE! Aduce şi cu numele unui personaj dintr-un serial pe care îl
vedeam, pe vremuri, la Avers.
_ Băsilescule,
tu, să taci! se oţărăşte zdrahoana. Văd că nu-ţi mai ajung flota şi
kalaşnicoavele Roimaniei, ai început să furi şi ideile altora! E prea de tot!
Să nu mă enervezi că, bibelou de masă verde cum eşti, data viitoare am să te
scap din mâini şi-o să te faci ţăndări! Ţăndări! Auzi? Se face linişte. O linişte deplină, de vată
încât nu se aude nici musca.
*
Uneori, şi caricaturile
au un post-scriptum. Deci…Se spune că , ieşind furioasă , în mare grabă din
scenă, să pregătească funerariile, doamna Merzel, ar mai fi spun încă o dată :
„Ţăndări, Băsilescule! Ţăndări! Auzi?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu