marți, 10 aprilie 2012

Viaţa lui Vinicius spusă/scrisă de el însuşi cu tandreţe

Paul Vinicius a urmat calea colegilor săi nouăzecişti, a celor foarte dăruiţi, a celor talentaţi, care au fost asimilaţi de critici în general, nu doar de Nicolae Manolescu în Istoria… sa, la capitolul optzecişti întârziaţi: Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Horia Gârbea, Andrei Bodiu…, ca să ne oprim doar la poeţi. Dar şi în cadrul acestei grupări, Vinicius este o voce singulară, fiind mai curând afin cu un optzecist veritabil ca Ion Mureşan, mai ales în poemele în care alcoolul este atotprezent, căutându-şi multă vreme un drum şi găsindu-şi-l definitiv în recentul volum Liniştea de dinaintea liniştei (Tracus Arte, 2011). De mult timp n-am mai citit o carte de poezie cu o viziune atât de coerentă cap-coadă, dar şi unitară valoric. Trebuie spus din capul locului că, dincolo de desenul copertei (de Tudor Jebeleanu) perceput drept scandalos de pudibonzi şi dincolo de folosirea unor cuvinte tari pe ici-pe colo, absolut la locul lor, de altfel, tonul poetului este unul de tot cuceritor: o tandreţe dazabuzată, o seninătate resemnată de înger picat în lumea noastră de astăzi, gregară şi vulgară, el trebuind să facă faţă, nu-i aşa, dar nereuşind să înşele pe cei care-l citesc atent şi, desigur, cu o anumită empatie. Vinicius este un poet sincer-sincer, el necăutând o clipă dedublarea, singura miză urmărită fiind rezultatul final, poezia adevărată dincolo de conjuncturi şi de cotidian. Şi acest lucru îi reuşeşte. Cu un exerciţiu de imaginaţie, credem că aceste poeme pot fi citite şi peste şaptezeci de ani, când nu se vor mai cunoaşte aluziile la prezent.
Punctul de plecare în explorarea liricii (un fel de a spune, că e şi mult story aici) lui Vinicius îl găsim la pagina 69: „Acum vreo zece/douăzeci/ treizeci de ani/luam eu viaţa în mâini/şi zdronc!/ cu ea de pământ -/şi uite/că nu s-a spart.//acum o port cu mare/cu foarte mare/grijă/ca pe-o mireasă şubredă/şi uite/că tot curge nisip din ea.//oh/mare e puterea ta/vrabie//salcâmule//cârtiţo.”
Oricât de preţioşi ar fi cititorii poeziei acesteia, oricâte metode sofisticate de analiză ar deţine, până la urmă trebuie să admită că de fapt poetul nu are decât o temă, viaţa lui văzută de el însuşi cu o blazare senină, de înţelept înfrânt de existenţa cotidiană, câştigat însă nemăsurat în plan spiritual: „viaţa mea/încape într-o cutie de chibrituri./hai/vino tu benzină/vino femeie/vino fundăturo:/ne vom distra de minune.//naşterea e aproape/cântă cocoşii.” Poetul îşi asumă existenţa de muritor insignifiant, deşi ultrasensibil, sfiindu-se a se declara îngerul căzut, nu decăzut!, definitoriu fiind textul intitulat din fericire preafericitul vinicius nu va fi beatificat: „el se va pierde în lucruri mărunte/ dar/mai ales/expresiv necuvântătoare/fiindcă religia şi tristeţea acelor muzici/(care îl tot bântuie/încă din anii tineri)/nu îi mai permit să mai perceapă altceva/decât tactul/tot mai slab/al propriei inimi/care/de mult/nu mai este a lui.”
Trăitor în Capitală, dar un singuratic, Vinicius descrie oraşul la modul metafizic: „un oraş mare/în care/singurătatea la cub bea la aceeaşi masă/cu nenorocirea la pătrat;/unde/toată fericirea ta/de o viaţă/încape într-un ascensor/care se înţepeneşte la etajul doi/când rostul tău te aşteaptă la zece/…/un oraş care te ronţăie pe nesimţite/cu drumurile lui/cu lacătele lui/cu neliniştile lui.//fiindcă/înainte şi înainte de toate/un oraş mare/este/un şi mai mare cimitir.”, iar un oraş „de dincolo de deal” fiind sintetizat în exact şapte cuvinte: „cimitir - pe dreapta/cimitir – pe stânga.//punct”.
Vinicius trasează un fir epic roşu din cuvinte puţine, ceea ce înseamnă probabil mult travaliu pe text, deşi totul pare spontan. Secţiunea dedicată Văraiului, satul lui Ioan Es. Pop, este un reportaj liric extraordinar, cum nu s-a mai scris de la Geo Bogza încoace. Împrejurimile, oamenii, trăirea lor cotidiană, toate sunt creionate cu o mare economie de mijloace, dar cu o forţă vizuală remarcabilă: „nu trebuie să ţineţi minte/decât o singură sintagmă:/magazinul mixt/magazinul mixt/magazinul mixt//şi prunul din care creşteau toţi munţii” (n.m. DAD).
Liniştea de dinaintea liniştei e nu doar cel mai bun volum al lui Paul Vinicius, dar aş zice că e sinteza întregii lui poezii, un volum care-l reprezintă definitiv, indiferent ce-ar mai scrie de acum încolo.

Niciun comentariu: