duminică, 1 aprilie 2012

Poezia în registru satiric şi ludic a lui Ioan Viştea

Ioan Viştea, târgovişteanul, este deopotrivă prozator şi poet, neîncurcându-se el foarte tare la graniţa dintre cele două genuri; aceasta fiind o dovadă certă de om independent, de creator care ştie profita de libertatea de expresie.
Recent, a publicat volumul de poeme Îngerul diliu (Editura LIMES, Cluj-Napoca, 2011, colecţia Magister). Poetul Viştea a scris până acum poezie cu sau fără ritm şi rimă, tocmai în ideea relaxării de care vorbeam mai sus. De data aceasta, el revine la poezia în stil clasic şi o face programatic, punând cărţii două moto-uri în acest sens: „Să scrii vers liber este ca şi cum ai juca tenis cu plasa lăsată” (Robert Frost) şi: „Întoarce-te la poezie la rimă la sintaxă la gramatică trage-te mult înapoi până vei ajunge singur cu tine” (Alex. Leo Şerban). Singur cu sine nu rămâne poetul, după cum vom vedea mai la vale, dar la cele spuse de Alex. Leo Şerban se întoarce cu toată buna ştiinţă.
Autorul scrie poezie socială în registru satiric, parodic, ludic, folosindu-se de ironie la toate gradele, până la sarcasm, în spiritul unui Mircea Dinescu, să zicem, anunţând aceasta încă din primul text, o Schiţă de portret la Porţile Orientului: „Nu cred că suntem cei mai tragici comici,/prieteni cu acuzativul numai după caz,/dar am chemat la miezul nopţii pompieri atomici -/ardea pe noi, în case, hazul de necaz.//Adevărat, am amăgit spânzurătorile cu sfoară./Tăcerii, ca răspuns, i-am fost supuşii,/dar dinamite am ascuns în călimară,/ori am legat câini răi de sonerii şi clanţa uşii.//Ne-a ars cu fieru-ncins un duh definitiv balcanic -/jumătate stâlp de cafenea, jumătate comunard./Am readus cu el la suprafaţă transatlanticul Titanic/şi am lipit adeseori un cocoşat de gard.//Nu noi am născocit sondajul de opinii,/dar am citit ziarele pe dos/şi când strigau arenele: Trăiască manechinii!/la stal, se auzea, din dreptul nostru: Jos!” Aşadar, portretul nu este al unui intimist, ci un (auto)potret de grup, ca să nu zicem de naţiune.
Îndeobşte, cei care scriu astăzi în vers clasic – cu excepţiile de rigoare, de la Emil Brumaru şi Şerban Foarţă până la Mircea Dinescu - sunt versificatorii, cei care cântă inconştient pe-o strună ca păsările pe creangă. Ioan Viştea se declară însă raţional, raţionalist, kantian şi cartezian: „Aveţi dreptate. Numai priviţi cum se lăţeşte umbra pământului în mine./Habar nu am câte veşnicii mai sunt să ies pe cart,/iar până una, alta, - o fi de rău, de bine? -/am cerul înstelat deasupra şi-n minte pe Descartes”.
Aşadar, la Ioan Viştea metafora a cam murit, luându-i locul spusa crudă, realistă, adevărul social, politic, dar şi poetic, calamburul fin: „e Sparta ori poarta Troiei spartă?” sau „învie din pustiuri Marea Moartă”. Poetul se vrea „ironicul târziu”, care ne vorbeşte „prin semne de dincolo de stele şi de moarte” şi dând „din aripi mari de înger cam diliu”, el trăieşte vremuri pe dos: „Mă ia cu friguri, vara; iarna cu căldură./Meridianul nu stă locului defel./Când răsfoiesc cărările nomazilor văd căutătură/cum pozele au toate priviri albastre de oţel…”, constată că o dată cu degradarea lumii decade însăşi fiinţa lui: „Pământului, în mine, tot i se-nclină axa./Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase./Cu vocea gravă mă bănuieşte vecina mea Sintaxa/de legături cu fraza, zice ea, periculoase”.
Menţionând şi coperta, dar şi interesantele ilustraţii sepia ale lui Valentin Iordănescu, putem spune că avem în Îngerul diliu o carte cu adevărat frumoasă din toate punctele de vedere.

Un comentariu:

Fleur spunea...

Felicitari!