Mai există profesia de procuror?

Procurorii mai reprezintă ei o profesie adevărată? Nu ar trebui făcută o economie substanţială la buget şi trecuţi cu toţii în şomaj? Întrebările sunt retorice, dar nu absurde. Exemple la îndemână sunt cu duiumul. Unul din cele trei dosare al lui Adrian Năstase, instrumentat de DNA, are câteva mii de pagini, a fost redactat în câţiva ani şi a fost judecat în alţi câţiva ani. Rezultatul: fostul premier a fost achitat. Alt dosar, alte mii de pagini, cel al greilor din fotbal, alţi ani de muncă, procurorii cer condamnarea inculpaţilor între 5 şi 20 de ani pentru înşelăciune şi evaziune fiscală de milioane de euro. Rezultatul - acelaşi: toţi inculpaţii au fost achitaţi. Păi, ce-i DNA? Cooperativa Munca în Zadar? E ca şi cum Mircea Cărtărescu scrie un roman şi nu i-l citeşte nimeni, nu i-l comentează nimeni. E ca şi cum Messi ar încasa zeci de milioane de euro pe an de la Barcelona şi n-ar da niciun gol cu anii, nicio pasă de gol. Ce pot scrie procurorii în mii de pagini fără niciun efect? Literatură proastă? Un procuror de la DNA merge zilnic la serviciu pentru a instrumenta în şapte-opt ani două-trei dosare, fiind plătit cu vreo 10 000 de euro din impozitul pe salariul meu de 150 de euro. Iar rezultatul e nul, un fel de 0-0. Atunci de ce nu e concediat? Iar instituţia de ce nu e desfiinţată? Ştiu, dacă unul se leagă de mine pe stradă şi, în firească apărare, îi scap un dos de palmă, ei bine, pe mine mă vor condamna mintenaş domnii procurori şi judecători, viaţa mea va deveni praf şi pulbere la Jilava. Dar, pe domnii aceia la gulere albe care prejudiciază statul cu zeci de milioane de euro nu-i poate deranja nimeni. Atunci, la cratiţă cu domnii procurori!