Horia Bădescu omagiază Clujul

Poeţii adevăraţi sunt şi oameni adevăraţi, oameni de caracter. Numai un astfel de poet este capabil de a omagia cu o carte, după aproape o jumătate de secol de locuitor al său, un oraş care l-a adoptat. Dacă oraşul este şi unul frumos cu adevărat, cultural, istoric, e cu atât mai potrivit gestul. Este vorba de poetul Horia Bădescu, originar de pe Valea Argeşului, dar ajuns pe malurile Someşului la Cluj, unde a studiat, s-a afirmat ca scriitor, unde vieţuieşte şi unde a scos recent o carte frumoasă în sensul deplin al cuvântului, adică şi scrisă frumos, dar încântătoare şi ca obiect (ilustrată de Călin Stegerean cu fotografii din oraş): E toamnă nebun de frumoasă la Cluj… (Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011). Am putea spune că e o carte de poezie ocazională, fără să dăm o conotaţie peiorativă termenului, gândindu-ne cumva la zisa/scrisa lui Nichita Stănescu, că e un gen de poezie scrisă cu …ocazia limbii române, aici cu ocazia nostalgiei după un oraş cu scriitori boemi, cu anotimpuri minunate, cu cafenele pline de artişti, cu celebra Arizona, cu Cofetăria Tineretului, cu Feleacul sub soarele sau sub ploile de toamnă, cu crâşma lui Mongolu’…
În general, Horia Bădescu scrie aici balade şi pasteluri, acestea fiind poemele adecvate pentru a exprima nostalgiile de „zvăpăiaţi filologi”, de tineri boemi: „…părtaşi la suflet şi subţiri la pungi,/crai vechi de curte încă şi mai veche,/pe străzi pustii alunecam prelungi/cu clinchet de pahare în ureche,/era la ceasul tristelor spelunci/sub prăbuşita cerului găoace/când, lepădaţi de gingaşe duduci,/ne ploconeam smeritelor uluci/ca-n faţa galeşelor poloboace…” Hm! Un fel de Francois Villon al mileniului III! Dar un Villon pe dos, deja descoperitorul zăpezilor de altădată: „Plecaţi-vă spre amintire, iată,/e iarăşi ceasul nopţilor mai lung,/e iarăşi liniştea de altădată/în care paşii noştri mai ajung,/e iarăşi vremea marilor omături/de frunze, vremea-n care te înduri/la masa lumii să-ţi aşezi alături,/sub cortul lunii, paladinii suri,/vremea Baladei vechilor scripturi!...” De altfel, una din laturile creaţiei lirice prodigioase ale lui Horia Bădescu este cea de paradigmă clasică, creatoarea mai multor cărţi de-a lungul vremii. Am putea spune că, virtuoz şi profund în acelaşi timp, poetul se întoarce la uneltele sale dintotdeauna. De citat neapărat dintr-o Scrisoare către Teohar (Mihadaş, desigur!): Se-ntoarce iarăşi vremea la Fanar;/în urma noastră se destramă zona./Ce mai cafele beam la Arizona!/E iarnă peste lume, Teohar!/Ne binecuvântai atunci cu har,/dintre ninsori întruchipând madona./Nu ne păsa că ne rânjea Mamona./E iarnă peste lume, Teohar!...”
Tonul este îndeobşte unul melancolic, de poezie cu toate ale ei dintotdeauna, Clujul fiind doar un întâmplător (hm!) fundal pentru trăiri poetice mai mult sau mai puţin …crepusculare: „Tot mai încet lumina se lasă peste burg,/tot mai aproape suntem c-o umbră de amurg;//tot mai tomnatici plopii se scutură de foi,/tot mai aproape suntem c-o linişte de noi;//tot mai departe steaua înaltului ne cere,/tot mai aproape suntem c-o vorbă de tăcere”. Parcă spre a nu-şi trăda lirica sa inconfundabilă pe tema morţii, neantului. Şi tot aşa în muzicala, armonioasa Autumnalia, virtual text de lied: „E toamnă, pustiu de lumină,/creşte amurgul, ora declină,// cade roada, cade frunza, cade cuvântul,/se umple de sine pământul,//vin nopţile reci, cade bruma,/ din mâini ne alunecă viaţa, postuma,//bate la porţi Orientul, vremea, vecia,/şuieră-n oase pustiul pustia.” Dar mai aproape de tematica liricii lui Horia Bădescu, dincolo de orice conjuncturi, este penultimul text din carte: „Vântul printre tăciunii/ măceşilor,/palmele ploii pe obrajii/oraşului,/pe străzi lăturalnice/viaţa ta;/ un pumn de cenuşă/i se scurge din buzunarele/ sparte.”