luni, 28 noiembrie 2011

Romanul provinciei româneşti la trecerea de la socialism la nu se ştie ce

Din ce aflu de pe Google, Dumitru Hurubă este un scriitor hunedorean din categoria umoriştilor, ironiştilor, autor de proză scurtă, poezie, pamflet, publicistică socială şi culturală.
Mie mi-a trimis însă o carte …serioasă, romanul Evadaţii din Clexane (Eubeea, 2010). O carte serioasă în sensul că e un roman bine articulat, cu o structură care relevă apetenţa autorului (şi) pentru genul narativ de mari dimensiuni, el aflându-se de altminteri deloc la prima încercare în acest sens. Altfel, deşi…serios, romanul are umor, ironie, sarcasm chiar, acestea părând armele native ale lui Hurubă.
Evadaţii din Clexane este, în fond, un roman realist, al provinciei româneşti în tranziţie, cu personajele ei părând caricaturizate, dar de fapt aproape calchiate după o realitate care e aşa cum e.
Între coperţile cărţii sunt de fapt două romane. Unul e cel al lui Pantelimon Şoriciu, funcţionar la Spaţiul Locativ, licheaua de tranziţie, aflată la graniţa dintre amoral şi imoral, încadrându-se mai curând la imoralitate, licheaua laşă, leneşă, vicioasă, exploatând fără milă şi fără scrupul imperfecţiunile şi haosul unei perioade de tranziţie de la socialism spre nu se ştie ce. Trăsături de ins de origine sovietică, aşa cum e personajul, pentru că este fiul unui fost aviator sovietic. Promiscuitatea este mediul în care Pantelimon Şoriciu se simte ca peştele în apă, ba mai curând ca porcul în mocirlă, având în vedere şi numele său. După o beţie zdravănă, de pildă, se trezeşte la miezul nopţii în patul din cocioaba unei măturătoare de stradă obeză şi murdară. Apoi, o şantajează la modul ordinar pe o vânzătoare de la aprozar cu reclamaţii la şefi, dacă nu-i acceptă avansurile sexuale. În schimb, faţă de şeful său este laş şi obedient.
Celălalt roman, prin contrast, este cel al lui Mihai Rusu, ins hipersensibil, de aci fiind suspectat că e bolnav psihic. Dar poate că un om tipicar ca el, şi uşor romantic, şi uşor idealist, nu poate fi tratat de normal într-o lume pe dos; în lumea putredă moral, omul normal pare a fi un nebun. El oferă, cred eu, cheia romanului, într-o mărturisire făcute unei doamne medic psihiatru: „N-am nici un interes să evadez din această pânză dincolo de care e tot pânză, iar mai departe altă pânză şi tot aşa… Omul, noi, toţi oamenii, suntem nişte captivi, nişte biete vietăţi care depind permanent de ceva sau de cineva. Mulţi, poate cei mai mulţi, nu vor să recunoască, însă este vorba despre un soi de sclavagism de tip modern, sau mai corect spus: un fel de autosclavagism, pentru că pânza despre care vorbesc eu nu reprezintă decât îngrădirile făcute de noi înşine pentru noi…” Mihai Rusu este eroul unei întâmplări admirabile, ca să o caracterizăm astfel: văduv de o femeie pentru care a vrut cândva să se sinucidă, o întâlneşte brusc pe doctoriţa psihiatră care seamănă izbitor cu fosta lui iubită. De aici se ţese o relaţie frumoasă, discretă, uşor romantică, soldată nu neapărat cu happy end, dar cu un final promiţător, totuşi.
Aşadar, avem de-a face cu un roman urât moral – cel al lui Pantelimon Şoriciu, pe de o parte, şi cu unul frumos, cel al lui Mihai Rusu, pe de alta. Cele două sunt legate de Ioana Cojan, medicul psihiatru, femeie dârză, cu picioarele pe pământ, dar adversară aproape din instinct a primului personaj, şi tovarăşă aproape spontană a celui de-al doilea. De altfel, e de observat că personajele feminine ale romanului sunt relativ morale (aici referindu-mă şi la camerista de hotel Valerica Lictaru, şi la sora ei Anişoara…), ele fiind victime ale bărbaţilor în general imorali (lui Pantelimon Şoriciu ţinându-i în acest sens companie şi „jurnalistul” Lemin).
Dacă aş fi foarte scrupulos, aş zice că în Evadaţii din Clexane există şi un al treilea roman, unul poliţist; şi el chiar există. Dar prefer să-l ignor, pentru că el nu are un rol cine ştie ce în economia cărţii, fiind mai mult o „lipitură” pentru o notă de senzaţional. Este exact situaţia policierului din Marele singuratic al lui Marin Preda. Intriga aceasta poliţistă din finalul cărţii lui Dumitru Hurubă vine să întărească, să contureze îngroşat trăsăturile, moravurile şi năravurile unor personaje, dar şi dacă ar lipsi nu s-ar pierde nimic.
Scris pe secvenţe cinematografice, în capitole scurte, alternând unele din ceea ce am convenit că e romanul unui personaj cu altele din celălalt roman, tomul lui Dumitru Hurubă se citeşte cu plăcere, având şi un fel de suspans. Şi o ultimă remarcă. Autorul nu mizează atât pe epocă, pe perioadă (de altfel romanul fiind început în 1987, în plin ceauşism, şi finalizat în 2010, în plină perioadă de tranziţie), cât mai curând pe personaje, pe caractere, care sunt cum sunt dincolo de vremi, dincolo de sisteme sociale.

Niciun comentariu: