Lumea marginalilor ca spectacol de limbaj pestriţ

Paraidis. Literatură de cuţit (Editura Aius Printed, 2011) este un volum de proză scurtă cu totul originală.
Lumea lui Liviu Andrei este una marginală, adică de la periferia oraşului – la propriu, de la marginea societăţii – la figurat, precum cea a lui George Mihail Zamfirescu, Ion Marin Sadoveanu, Eugen Barbu sau a contemporanului nostru Radu Aldulescu. Dar dacă Aldulescu, de pildă, pătrunde în subteranele sufleteşti şi în dramele acestei lumi şi încă o face pe întinderi vaste, Liviu Andrei consumă totul pe spaţii scurte şi îndeosebi la nivel de limbaj. Dramele, ba chiar adevăratele tragedii, precum cea din Maradona şi Madonna, dramele din aceste povestiri hiperrealiste transpar din spatele unor dialoguri spumoase, frenetice, insolite, vioaie, în jargon. Filosofia marginalilor lui Liviu Andrei este expusă de Cocoşu Pitic (iată ce nume!), un vicios, consumator de droguri, afemeiat, pe de o parte („a frânt el mai multe inimi numai aşa, de-al dreacu, a lăsat multe borţoase în urma lui, progeniturile lui crescând pe la alţii sau prin case de copii…”), dar pe de altă parte e misogin, urând femeile („le urăsc la boala sângelui!”), aşadar filosofia lui Cocoşu Pitic poate fi extinsă asupra tuturor marginalilor din Paraidis: „Cam asta e viaţa, bă, Claudiule! zice el privindu-şi spuma din halbă. Vrem nu vrem acesta e adevărul. Trăim cu toţii în acelaşi căcat dumnezeiesc al speranţei. Unii trăiesc la marginea rahatului, alţii în mijlocul lui, iar cei mai privilegiaţi stau agăţaţi de cojile roşii din el”.
În fiecare povestire de trei-patru pagini, Liviu Andrei (re)constituie din doar câteva fraze o comunitate care, la o şeptică, la o halbă, se consolidează cu concepţiile ei, cu moravurile şi năravurile, dar mai ales cu limbajul ei deloc convenţional. Iată o scenă în acest sens: „O dată pe an, în sâmbăta morţilor, Penelopia şi Viorica vin să-şi plângă fostele colege şi să-şi amintească de plăcerile tinereţii. Majoritatea femeilor care muriseră aici fuseseră târfe de salină.
- Cum îţi mai merge, fată? o întreabă Viorica.
- Ca de obicei. Tot cu ăla care are tentativa aia de restaurant. Trag şi eu pe el cât se poate, ce dreacu să fac…E un băşinos! E d-ăla de-şi depune icrele doar în veceu până să dea de mine.
- Fată, tot perversă ai rămas! o complimentează Viorica râzând.
- Deh, fată! Timpurile curului! Nimic nu mai merge…
Pe lângă lumânări, femeile desfac şi pun cu grijă de falus câte un prezervativ aromat, pe fiecare bonţ de cruce.
- Ce facem, fată!? Punem la toate? întreabă Viorica nedumerită.
- Da, fată! Că nu mai ştii care a fost curvă şi care a fost la tratament… De exemplu, pe Nicoleta Mielu, asta, nici n-o ştiu!... Uite! Avea 23 de ani, săraca! Îi pun unul de piersică, să-i fie-n casă! Oricum, în patru-cinci zile le rupe ploaia ori le zboară vântul…”
Cartea este şi uşor senzaţională, latură pe care autorul o exploatează, el fiind un frenetic manager al volumului, făcându-i publicitate pe messenger. Autorul este şi om al cetăţii, ca să zic aşa, proza lui are şi un accent social-politic. Spectacolul din aceste povestiri este dat nu doar de insolitul situaţiilor şi de savoarea dialogurilor, dar şi de defilarea numelor personajelor: Othello, Gagarin, Narci (de la Narcisa), Cecille (cu variantele Sesi şi Ceci), Cuţâtaş, Ucrain, Arapu, Guştere („conceput la beţie în poziţia ca omu pe femeie!”), Penelopia (cea care „nu mai ştie câţi amanţi a avut la lumina becului”), Petre Pişteanu zis Zmoaie, Cinteză, Copoiu, Teacă…
Oltean fiind, tânărul Liviu Andrei ia totul în uşor, cel puţin la suprafaţă, sacrificând cu voioşie dramatismul vieţii pentru spectacolul colocvial al „întrunirilor” din povestiri.