Cântăreţii lui Ceauşescu sunt trişti

De toate se ocupă, se preocupă analiştii noştri de la Ion Cristoiu până la Monica Tatoiu, doar de o categorie de oameni acolo şi ei nu se întreabă nimeni ce mai face. Este vorba, n-aţi ghicit, de poeţii cântăreţi ai stejarului din Scorniceşti, de cei ce-l firitiseau în ritmuri, rime, în iambi şi trahei cu maximă voioşie responsabilă pe cel mai iubit fiu al poporului cândva, pe cel mai urât şi odios dictator în decembrie 1989. Ei, ce mai fac ei, cântăreţii de odinioară? Eu m-am întrebat oarecum îngrijorat. Nu mă refer la cântăreţii ocazionali ai lui N.C., că aceştia sunt atât de numeroşi că n-ar avea loc pe proaspăt inaugurata Naţional Arena, ci la profesionişti, la cei care-şi făcuseră meserie unică, exclusivă din preamărirea primului comunist între comunişti. Poeţii aceia la costum şi cravată erau nişte oameni cu umerii aplecaţi de atâta responsabilitate şi cu buzunarele doldora de bani, că responsabilitatea de a scrie despre cel mai… se plătea, se răsplătea. Îmi aduc aminte cum am stat o dată, o singură dată, la masă cu poetul Ion Crânguleanu, la o vodcă, şi cum m-a admonestat de câteva ori în diferite contexte: “Bă tinere, tu scrii acolo nişte povestioare cu Ion o iubeşte pe Maria, dar eu sunt un poet cu greutate, poeziile mele sunt cântărite la Comitetul Central, la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, atunci să te văd…” Hm! Eram intimidat de-mi stătea vodca în gât.
Ei bine, unii şi-au dat obştescul sfârşit, o dovadă irefutabilă că până şi cântătorii lui Ceauşescu mai mor. Dumnezeu să-i odihnească! S-or fi întâlnit cu idolul lor acolo la loc cu verdeaţă şi te pomeneşti că-şi continuă activitatea, ei de a adula în stihuri zglobii, el de a-i asculta cu toată solemnitatea.
Alţii s-au reprofilat încă din 25 decembrie 1989. Au scuturat praful de pe opera de până atunci, au tăiat fără milă rimele gen Nicolae-văpaie şi le-au înlocuit cu Cristos-prinos, adică au trecut la psalmi şi imnuri creştine, că era cam acelaşi lucru, au schimbat doar un idol ateu cu unul sfânt. Deschideţi revistele şi-i veţi găsi la post.
Dar, în general, societatea cântăreţilor lui Ceauşescu s-a polarizat: unii au ajuns bine, alţii au ajuns rău. Ca toată societatea capitalistă multisălbatic dezvoltată de astăzi. În fiecare vară, la Casa Scriitorilor de la Neptun, unul din cântăreţii lui Ceauşescu doarme pe o saltea într-un boschet, neavând bani de o cameră în vilă, dar nici de mâncare şi băutură. Ziua merge la plajă, ca toţi scriitorii, iar seara se îmbracă în treningul-pijama şi se culcă în boschet. Dar de murit de foame nu moare. Câte un coleg, care a scris şi el cu osârdie despre tovarăşul şi tovarăşa, cheamă ospătarul şi-l trimite la poetul din boschet cu o friptură şi o bere. “Să-i spui că e din partea mea!”, mai precizează poetul deloc scăpătat, ba chiar prosper.
Aşadar, şi în literatură precum în societate în general, lucrurile se desfăşoară într-o “normalitate” incontrolabilă. Nici societatea cântăreţilor ceauşişti n-a rămas omogenă, unită-n cuget şi simţiri.
Dar acum, când toamna arde ţara cu bruma ei şi nopţile sunt geroase, cântăreţii lui Ceauşescu sunt trişti şi se simt singuri şi abandonaţi ca nişte motani scopiţi. Pe unii dintre ei parcă-i şi văd la gura sobei făcând artă pentru artă, cizelând pentru sertar versuri dedicate cârmaciului ce-şi doarme somnul profund la Ghencea Militar.