Crezul lui Tudor Cristea, de scriitor şi de creator de gazetă literară

Autor a cinci cărţi de poezie, a unui roman şi trei cărţi de critică, Tudor Cristea publică acum volumul Arta derivei (Tablete. Consemnări. Resemnări) (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011). Sunt texte care au „îmbrăcat” timp de un deceniu revista Litere, revistă fondată de autor şi al cărei director este. Textele au „îmbrăcat” revista de la apariţie şi până acum în sensul că pe prima pagină au apărut număr de număr editorialele, iar pe ultima însemnările despre presa literară din această perioadă. Tabletele-editoriale sunt pertinente şi nu sunt deloc afectate de „patul lui Procust”, întinderea lor fiind limitată la spaţiul paginii de revistă în care au apărut iniţial; dar în definitiv şi Cehov scria schiţele încorsetat de un anume chenar. Intenţia cărţii este expusă limpede în cuvântul-înainte: „Textele din acest volum au ca obiect viaţa noastră din ultima vreme. Vorbind despre fapte şi oameni, ele ţintesc simptomul, năravul, sindromul. Le privesc şi văd în ele istoria unei dezamăgiri colective şi pe cea a unei dezamăgiri personale. O deziluzionare treptată. Şi o necontenită derivă. Cred că mai sunt actuale, pentru că lucrurile rămân, din nefericire, aşa cum au fost împotmolite parcă pe veci în mizerie – socială, morală, politică. Şi chiar literară. Dar şi dacă lucrurile or să se schimbe, cum ar fi şi normal, trag nădejdea că din înseilările mele va rămâne literatura. Şi râsul. Amar”.
Trebuie spus de la început că în aceste texte, Tudor Cristea respectă norma, atinge normalitatea, lucru care într-o lume normală, cu toate ale ei, nici n-ar trebui menţionat, necum elogiat. Dar în România zilelor noastre… În dialogul cu Dorin Tudoran de la Ateneul Român, Nicolae Manolescu definea norma prin vechea zisă „omul potrivit la locul potrivit”. Ne uităm în jur, de sus în jos, de la preşedintele ţării şi premier până la ultimii directori şi slujbaşi sau cerşetori şi constatăm că rar vedem oameni care să ilustreze acest simplu precept. Ei bine, autorul Artei derivei este omul potrivit la locul potrivit, dovedind-o nu doar prin revista pe care o coordonează lună de lună de peste un deceniu, dar mai ales prin textele acestea; dacă revista o faci totuşi cu materialul multor clienţi, de cele ale tale dai singur seamă şi răspunzi. Tabletele, editorialele acestea sunt articole de atitudine, lucru remarcabil într-o vreme în care predomină capul la cutie şi textele călduţe, comode, de nederanjat sensibilităţile scriitorilor şi politicienilor noştri.
Perspectiva din care sunt scrise textele este aceea de scriitor şi critic literar, dar şi de profesor şi, o dată în plus, de român căruia îi pasă, de intelectual angajat, de om al cetăţii care încearcă să ţină cumpăna dreaptă, s-o schimbe în bine, că aceasta – sugerează autorul la fiecare pas - trebuie să fie menirea intelectualului. De pildă, într-o ţară scindată în percepţia asupra unui personaj controversat cum e Adrian Păunescu, Tudor Cristea nu trece automat şi necondiţionat de partea uneia sau alteia dintre tabere, amendând ieşirile şi excesele viforosului ins, neatacându-l cu vehemenţă, ci îl acuză cu argumente, criticul Tudor Cristea subliniindu-i totuşi şi meritele poetului Păunescu.
Autorul este acid de multe ori, iar uneori – când nu se mai poate – trece la pamflet. Se întâmplă de pildă în tableta Muntele şi Dâlma, unde o amendează pe-o poetesă douămiistă, o „maimuţă lirică”, o fracturistă care a scris un aşa-zis eseu (despre Nichita Stănescu) intitulat Geniu sau aburi alcoolici? Aburi alcoolici!. Cristea o pune la punct pe duduia care s-a găsit să-l minimalizeze pe liderul poeţilor şaizecişti exact când se împlineau 75 de ani de la naşterea sa: „I-aş mai spune (cum a şi făcut-o cineva mai competent în problemă) că Nichita Stănescu nu e singurul scriitor de valoare pentru care alcoolul a fost un stimulent în creaţie. Şi, la fel, i-aş atrage atenţia ca nu cumva să încerce şi ea experienţa pentru că, în chestia asta, dacă nu ai geniu, rişti să rămâi un simplu beţiv. Tot aşa cum, dacă nu te cheamă Eminescu şi ai probleme cu şcoala (şi cu priceperea!), n-o să fii decât un simplu repetent.” Pe aceeaşi linie la limita dintre ironie şi sarcasm se înscrie şi cronica Păcatele bătrâneţilor sau ambiţul lui Ionică Plămadă, atitudine cu atât mai lăudabilă cu cât se ştie ce agresivi şi resentimentari sunt veleitarii din propriul oraş, iar când acesta mai e şi unul mic precum Găeştii, riscul e cu atât mai mare. În schimb, după caz, Tudor Cristea se foloseşte de umorul cordial, condescendent faţă de un „poet” ca Vasile Oneaţă Lunguleţu, cultivator de pepeni la…Lunguleţu a cărui poezie „n-are nimic de-a face cu condiţia lui de ţăran, fiind una mimetică, destul de sensibilă, dar şi destul de făcută (de el şi, poate de alţii, care i-au mai schimbat câte ceva, dar după metoda părintelui Dănilă îndreptându-i frazele Vitoriei Lipan, aşadar prin castrarea eventualelor pâlpâiri de ingenuitate)”, dar poetul-ţăran sau ţăranul-poet trebuie tratat cu înţelegere, pentru că „în fond, Vasile Oneaţă iubeşte poezia şi nu face rău nimănui. Nici măcar producţiei de pepeni la hectar din ferma sa de la Lunguleţu”.
Am vorbit până acum de tabletele-editoriale ale lui Tudor Cristea. Volumul mai cuprinde însă şi o parte care strânge „revista presei” din Litere-le anilor 2000. Este un exerciţiu de bun-simţ editorial. Presa noastră cultural-literară are rubrici de revistă a presei croite în dorul lelii, pentru un feed-back care să releve bunăvoinţa unora faţă de altele, dar din care rezultă că de fapt scriitorii de la o gazetă nu-i prea citesc pe alţii de la altă gazetă, cel mult îi frunzăresc ca să-i firitisească. În ce-l priveşte pe directorul de revistă Tudor Cristea, el nu consemnează număr de număr o revistă, ci analizează o problemă de interes cultural după cum a fost reflectată ea în presa literară şi ia atitudine faţă de această oglindire. Ca să exemplificăm, textul Vladimir Streinu în arhiva CNSAS este de fapt unul de istorie literară, autorul pornind de la două pagini de România literară pentru a pune lucrurile la punct, subliniind faptul că Vladimir Streinu nu numai că nu a colaborat cu temuta Securitate, dar chiar a fost victima acesteia. Exemplele pot continua. „Jurnalul de presă” publicat număr de număr de Tudor Cristea în Litere nu cuprinde texte complezente, ci – cum am zis mai sus – de istorie literară contemporană.
Ca o concluzie, un asemenea volum precum Arta derivei este o carte de vizită în primul rând a scriitorului, criticului, intelectualului care o semnează, dar în mare măsură şi o carte de vizită e revistei pe care o publică lună de lună. Când va face cineva peste o sută de ani (dacă va mai face cineva aşa ceva!) istoria revistei de la Găeşti şi Târgovişte sau cel ce va crea canonul, Nicolae Manolescu de la 2111 (!), cartea aceasta îi va fi de mare folos. Inclusiv cu cele trei interviuri din finalul cărţii, care completează fericit crezul de scriitor şi de creator de gazetă literară al lui Tudor Cristea.