AIGLEMONT, VICTOR D'

Personaj în: 1. Femeia de treizeci de ani, 2. Prăvălia "La motanul cu mingea", 3. Modeste Mignon, 4. Un debut în viaţă, 5. Banca Nucingen.

1. În 1813, când începe romanul, Victor d'A. este colonel în armata lui Napoleon. Are treizeci de ani şi e "înalt, bine legat şi zvelt", iar "chipu-i bărbătesc şi oacheş avea acel farmec de netălmăcit pe care desăvârşita regularitate a trăsăturilor o dă unei feţe de bărbat tânăr". Ochii "de foc, adumbriţi de sprâncenele stufoase şi mărginiţi de gene lungi, se conturau ca două ovale albe între două linii negre", nasul "avea graţioasa curbură a unui plisc de vultur", purta o "inevitabilă" mustaţă neagră, iar obrajii "laţi şi puternic coloraţi aveau nişte tonuri smead-palide ce mărturiseau o vigoare extraordinară.
În ceea ce priveşte caracterul, după opinia duceluiChastillonest, V.d'A. este un ins fără niciun talent, "hazul lui fiind un haz lipsit de spirit, un haz de cazarmă", e cheltuitor şi, în fine, e "unul dintre acei oameni pe care Cerul i-a creat să înfulece şi să mistuie patru mese pe zi, să doarmă, să iubească pe cea dintâi venită şi să se bată". Chiar dacă are o inimă bună, V.d'A. e un "fluieră-vânt", n-are gingăşie sufletească, e ignorant, egoist etc. Ducele Chastillonest îl prezintă fiicei sale sfătuind-o să-l evite, căci alături de el o va paşte nefericirea. Dar până la sfârşitul anului fiica sa îi va deveni soţie.
În 1822, este numit general locotenent şi redevine marchiz datorită abilităţii sale, urmându-i pe Bourboni la Gand. Devine ipocrit, grav, puţin vorbăreţ, dând impresia de om profund. "Adăpostit pururea sub politeţi formale, înarmat cu formule, reţinând şi debitând frazele gata făcute, fabricate în mod regulat la Paris pentru a li se oferi proştilor sensul marilor idei sau al marilor fapte în monedă măruntă, oameni din lumea bună îi creară faima de om de gust şi isteţ. Îndărătnic în opiniile lui aristocratice, fu citat ca având un caracter frumos". Dacă în societate începuse să creadă el însuşi în pretinsele calităţi, acasă era modest, lăsându-se condus de soţie. Dar, prin 1820 soţia îi descoperă o legătură amoroasă cu doamna de Serizy. După un an, în urma unei călătorii în vederea însănătoşirii soţiei, aceasta îi impune lui V.d'A. o viaţă rece, un "divorţ elegant", trăind sub acelaşi acoperiş, dar separat.
În curând, personajul este , la rândul lui, înşelat de soţie cu tânărul Charles de Vandenesse. Victor îl cunoaşte pe amantul soţiei în faţa căruia gafează, fapt care o face pe marchiză să exclame în sine: "Mai e şi dobitoc!"
Secvenţa Degetul lui Dumnezeu cuprinde o dramă a familiei marchizului. Fetiţa lui cea mare îl îneacă, într-un accident, pe frăţiorul său mai mic, care de fapt era copilul lui Charles de Vandenesse. Se pare că, peste ani, generalul înţelege adevărata situaţie. "Degetul lui Dumnezeu" reprezintă teoria lui Balzac potrivit căreia, mai devreme sau mai târziu, o nedreptate se întoarce împotriva celui ce a înfăptuit-o. O regăsim din loc în loc pe întinsul întregii Comedii Umane.
În capitolul Cele două întâlniri, V.d'A. este eroul unor întâmplări cu totul ieşite din comun. Într-o seară e vizitat pe neaşteptate de un ins dubios care-i cere găzduire pentru două ore fiind urmărit de jandarmi. Dar la sfârşitul termenului, acest ins cu privire diabolică, pleacă împreună cu Helene, fiica cea mare a generalului, atrasă ciudat de străin. Apoi, V.d'A. dă faliment, îşi lasă familia şi pleacă "peste mări şi ţări" să-şi refacă averea. Dar la întoarcere, după şase ani, corabia pe care se afla e atacată de piraţi la numai câteva leghe de ţărm. Majoritatea echipajului e ucisă, corabia avariată, iar marchizul e dus pe corabia piraţilor unde descoperă în căpitan pe ginerele său. Acolo o întâlneşte şi pe fiica sa Helene, mamă a mai multor copii.
După ce şi-a refăcut averea, marchizul a murit în 1833, "doborât de oboseală".

2.În nuvela Prăvălia "La motanul cu mingea", V.d'A.este personaj episodic. Augustine de Sommervieux îl găseşte în salonul ducesei de Carigliano. E prezentat ca fiind (în 1810-1812, deci) "cel mai tânăr, cel mai elegant şi cel mai chipeş dintre toţi coloneii armatei". Costumul lui, "pe jumătate civil, îi accentua frumuseţea. Faţa-i plină de viaţă şi de tinereţe, şi aşa foarte expresivă, era însufleţită şi mai mult de mustăcioara cu vârful răsucit, neagră ca tăciunele, de un barbişon stufos, de favoriţii pieptenaţi cu îngrijire şi de o claie de păr negru, ciufulit".

3. În Romanul Modeste Mignon, V.d'A. este doar evocat de tatăl eroinei principale ca unul din camarazii săi de arme.

4. Un debut în viaţă îl evocă o singură dată, ca amant al doamnei de Serizy.

5. În Banca Nucingen, e tutore al lui Godefroid de Beaudenord. Prezentat într-o lumină favorabilă de naratorul Bixion, ca un om corect, care i-a administrat bine averea nepotului său, ba dăruindu-i acestuia la majorat şi treizeci de mii de franci din economii. Apoi, îi dă sfaturi preţioase în legătură cu administrarea în continuare a averii. Dar, în acelaşi timp, marchizul V.d'A. joacă, alături de nepotul său, rolul de "gâscă de jumulit" al bancherului Nucingen şi al acoliţilor acestuia, fiind pe cale să piardă un milion depus în banca alsacianului, dar îmbogăţindu-se totuşi datorită întorsăturilor evenimentelor (v.la Nucingen, Fredeeric de).

Post scriptum. Deşi mi-am promis să nu mai răspund anonimilor, mă văd nevoit să fac nişte precizări. Sunt acuzat că aş face din acest dicţionar o pastişă după Dicţionarul personajelor lui Dostoievski al lui Valeriu Cristea. Acuza este o aberaţie, ca să n-o calific mai dur. Există dicţionare de personaje din operele literare româneşti de interes didactic (scrise de colective de autori), dicţionare de personaje din dramaturgia universală etc. Şi ce legătură poate fi între personajele lui Dostoievski şi cele ale lui Balzac? Cele din Comedia Umană sunt cu totul particulare, lucru de altfel normal. Sunt mai pitoreşti şi, în acelaşi timp, revin dintr-un roman în altul, unele fiind prezente în 30-35 de romane, după cum se va vedea. Apoi, personajele fictive "convieţuiesc" cu cele reale. De pildă, toţi generalii din armata lui Napoleon, ca şi împăratul însuşi, sunt în acelaşi timp personaje reale şi fictive. În sensul că, de exemplu, Napoleon nu e cel pe care-l ştim din biografiile celebre. El acţionează în relaţie cu personajele fictive, le influenţează viaţa, e un personaj nu atât istoric, cât...balzacian. Se va vedea când voi ajunge la litera N şi voi explica pe larg în prefaţă.
Acuzei că dicţionarul acesta e o compilaţie nici nu merită să-i răspund. Toate dicţionarele sunt - într-o măsură mai mare sau mai mică - nişte compilaţii. DEX-ul, Robert, Larousse...sunt opere originale?