joi, 22 mai 2008

Apel către apelant

La ieşirea din...neagra dictatură, Gabriel Liiceanu s-a sacrificat şi a făcut un gest pe care mulţi oameni de bun simţ din ţară l-au gândit în casa lor şi în cutia lor craniană, dar n-au îndrăznit sau au renunţat din lehamite să-l facă: un apel către lichele. Adică, toţi cei care au contribuit la împingerea României până pe marginea prăpastiei erau rugaţi să facă un pas înapoi o vreme şi să se abţină de la a persista în rău. Rezultatul? Zero! Ca-n Balcani: bârfe, băşcălie groasă, şmecherii verbale, calambururi de doi lei... Şi ce nu reuşiseră să desăvârşească în comunism, lichelele s-au zbătut să ducă la capăt în nesfârşita noastră tranziţie.

După 18 ani, facând figură de Don Quijote, Gabriel Liiceanu a repetat apelul. Primele ecouri au venit de la Ion Iliescu care, după sistemul ba pe-a mă-tii!, denunţă pe... licheaua Liiceanu care perturbă liniştea din ţară. A urmat la cuvânt Nicolae Văcăroiu: cum hoţul strigă Hoţii!, zice preşedintele Senatului, şi licheaua strigă Lichelele! De-aici încolo, cum tot ne aflăm la Porţile Orientului, totul e posibil. Astfel, o sută de mii de oameni -curaţi sau lichele - s-ar putea solidariza cu Liiceanu şi-ar redacta şi semna un nou apel către lichelele de la Tisa pân' la mare. În replică, cinci milioane de români - lichele sau mici păcătoşi - le-ar returna apelul celor dintâi şi tot aşa, până nu s-ar mai şti om cu persoană, până n-ar mai înţelege nimeni cine-i drac şi cine înger, cine-i monstru şi cine vinovat fără vină, până sfânta confuzie se va aşeza peste ţară ca o ceaţă groasă de noiembrie, de nepătruns. Dar confuzia pare deja a se fi instalat. Văd deja oameni uitându-se prostiţi şi năuci şi buimaci unii la alţii. Te poţi trezi mâine dimineaţă pe prima pagină a ziarelor cu un apel al unui Dracula contemporan către oamenii oneşti şi cuminţi din România prin care le cere imperativ să facă o dată pentru totdeauna o sută de paşi înapoi.

Un comentariu:

gradu spunea...

Ba pe-a ţării 'mneavoastră!

Stam într-o seară de... poveşti cu un american. Stingeam nişte whiskey prost cu o bere slabă. Din... pahar în pahar de vorbă am dat-o-n descrieri de ţări. Eu îi lăudam România, el... America. După aproape... o sticlă de laude a început să-mi fie un pic teamă. Din ce povesteam eu cam începusem să mă-ndrăgostesc de... România. Sigur, de aceea pe care o tot lăudam eu, nu de cea reală. Şi dacă-mi venea să mă întorc atunci?! Parcă era prea devreme...
Da’ frică mai mare îmi era că-l apucă amocu’ după ţara mea şi pe ţăranu’ american. Dacă-mi cerea atunci să-i fac chemare (!), să-i obţin viză (!) de România, atunci, în seara aia!!! Aşa că am lăsat-o mai moale cu lucrurile bune şi-am mai spus şi... normalităţi, pentru alte ţări. Hilly billy al meu – la fel, despre State. Chiar, la un moment dat, am spus şi lucruri mai puţin plăcute, dar adevărate. Redneck-ul meu de american chiar înjura de-a binelea lucrurile rele din U.S.
Supărat cum eram pe lucrurile rele de tot din „ţara asta prost făcută, unde...” (ştiţi continuarea, de-aici urmează... „bip”-urile) mă înfierbântasem puţin. Dar americanul... M-am felicitat în gând că nu i-am dat să guste din rezerva mea de pălincă. Doar din whiskey prost stins bine cu o bere slabă (2-3°!) se făcuse... leu. Se-ncinsese atât încât începuse el să zică de rău de România; despre care, altfel, nici pe hartă nu ştia pe unde-ar fi.
Deodată m-am făcut serios foc. „Bă! Tu aşa vorbeşti de ţara mea?! Ba pe-a ţării ’mneavoastră, bă! Şi pe-a mam’i ’mneavoastră! Ţăran de hilly billy prost ce eşti!”
Se speriase americanu’ şi era tare nedumerit: „Ce te-ai supărat aşa, amice? Tu ai zis cu mult mai rău şi multe rele de ţara ta! Care-i treaba?”
„Treaba e că e ţara mea si pot să zic ce vreau de ea! C-o ştiu şi că-i a mea! Nu-i a ta! De ţara ta poţi să spui şi că ştii sigur că peste-o lună vine Bin Laden şi-o bombardează toată, că oricum nu-i bună de nimic... Ce vrei tu! Bă, da’ nu te legi de ţara mea! Ai înţeles? Că-i a mea!”