Ticăloşia ca profesiune de credinţă

Ticăloşia nu este doar o tară. Pentru anumiţi oameni e o filosofie, un mod de existenţă, o profesiune de credinţă.Există un cod nescris al eticii ticăloşilor, concentrat într-o replică din Mobilă şi durere, piesa lui Teodor Mazilu:"Noi, ticăloşii, trebuie să ne avem ca fraţii, nu trebuie să ne turnăm între noi!" Sunt de apreciat puţinii oameni foarte inteligenţi şi culţi care-şi fac din ticăloşie o profesie. Nu e puţin lucru să renunţi la o viaţă comodă, la confortul sufletesc al moralităţii, la liniştea şi tihna existenţei mediocre, în fond, pentru a o rupe pentru totdeauna cu decenţa, bunul simţ, onestitatea şi frica de Dumnezeu.
E deja celebră scena cu Eugen Barbu care şi-a invitat prietenii la un chef la restaurantul Podgoria de pe Bulevardul Magheru din Bucureşti. Era începutul anilor 70. Cuvântul prozatorului a fost foarte scurt: "De mîine, m-am hotărât, voi fi un ticălos. Cine vrea să mă însoţească o va duce bine, cine nu, Dumnezeu cu mila!" El a fost ticălos până la moarte, unul veritabil, şi a dus-o ca-n sânul lui Avraam, cum se zice. Cei care au mers cu el n-au dus-o la fel. Un poet de la revista lui chiar s-a sinucis. Ticăloşia nu era pentru el un real mod de a fi. Era un amator. Doar Patronul era un ticălos adevărat, cu program.
La fel există astăzi patroni care şi-au făcut din ticăloşie o profesiune de credinţă. Dar cei din jurul lor sunt nişte imitatori jalnici, sunt mici, ridicoli, penibili.